Rămâne ispititoare ideea lui Ion Maria că „în singurătatea mea de foc/ voi regândi lumea/ de la începuturi/ poate o voi face/ un pic mai bună” (noaptea de cristal), semn al înţelegerii absolute a (în)scenării ontologice a creaţiei, mai ales când constată că „între universuri nu există bariere/ dar nici apropieri/ fiecare fiinţă există/ doar în imaginaţia/ celorlalte” (scrisoare din palatul de vară) şi că rostirea poetică este concretizată prin raportul dintre eu şi lume: „asta este misiunea noastră/ să spunem să strigăm/ chiar dacă o facem/ între-o fântână fără apă/ valurile strigătului nostru/ se vor auzi cândva/ în eter/ vor fi mai puternice/ decât gravitaţia/ ele vor înclina capetele/ încoronate şi macii/ de pe câmp/ cândva vom fi în agartha/ cândva vom fi şi noi importanţi/ va fi prea târziu” (de veghe); sau: „e criză cuvintele noastre/ sunt fără preţ le dăm/ gratis numai să fie/ iubite// printre paginile cărţilor de poezie/ sunt marile secrete/ alambicurile tarotul/ tablele de smarald/ claviculele blestemate/ tot ce aţi vrut să ştiţi vreodată/ doar trebuie/ să găsiţi cartea potrivită/ mai bine citiţi-le/ pe toate// poeţii sunt marii magicieni/ scot universuri din joben/ şi nu le pasă de cei care/ se întâlnesc prin hoteluri/ crezând că ei conduc/ lumea/ o, universul nu este/ aşa cum cred ei că este/ universul este doar aşa/ cum noi spunem/ că este” (poeţii). Explorarea programatic-obiectualizată a multiplelor/ canonicelor teme ale liricii universale – singurătatea, extazul, lehamitea, sarcasmul, ironia, teama, iubirea, neadevărul, revolta etc. – reclamă, la nivelul alter ego-urilor, o stihială/ disimulată/ ireductibilă stare de ipohondrie: „stau în neştiinţa mea ca/ sâmburele în fruct şi tu/ eşti dincolo de atlanticul/ cuvintelor eu sunt dincoace/ adormit între-o corabie/ beată// m-am uitat în oglindă/ şi nu mi-a plăcut/ ce am văzut am vrut să/ opresc oglinda i-am scos/ ştecherul din priză chipul/ a rămas tot acolo dintr-o dată/ am trecut dincolo şi am văzut/ lumea cu o mie de ochi/ şi în ciuda diavolului care/ bântuia pe ici pe acolo/ lumea era încă/ frumoasă” (un secret).

Ion Maria, poet reflexiv, situat oarecum într-un regim perpetuu de metaforizare, uşor în opoziţie cu paradigma celorlalţi poeţi ai generaţiei sale, ontologizează lumea prin reificarea şi propensiunea personajului liric către un retorism paradoxal de ravisant, care „nu mai are timp să se joace/ de-a zeii/ s-ar juca doar de-a oamenii/ şi de-a dragostea/ dar nu mai are timp” (evoluţii).

Viziunile insolite ale poetului, oglindind în chip fericit un sine obsedat de întrebări şi, implicit, de imperativul prozodic de a imagina, ludic, văzutul şi nevăzutul lumii, îi relevă capacitatea de sublimare simbolică şi punere în cuvânt a unor imago-uri în mişcare. Sedus de aserţiunea dostoievskiană că „frumuseţea va salva lumea” – a se vedea poemul stanţele de la dzyan –, poetul nostru confirmă o excelentă/ subtilă cunoaştere a contrastelor: „peste lanul de grâu zboară/ o mierlă de parcă ar fi/ o secerătoare/ grâul se lasă mângâiat/ de zborul ei ca şi cum tu/ l-ai mângâia// dragostea mea stă acum/ între-o piatră ce va crăpa/ producând o scânteie/ ce va da foc/ universului” (focul).