Elegiac şi meditativ, fără a da semne că ar fi inhibat de modesta şi misterioasa complexitate (J. L. Borges), Alex Gregora deschide o portiţă spre o altă faţă a literaturii tradiţionale care, în contextul ludic al postmodernismului, este nejustificat pusă sub obloc: realitatea îmi bate în fereastră/ iar fereastra se deschide în mine,/ învăţ să văd, să înţeleg, să pătrund frigul ceresc/ printr-o tăietură (Realitatea).
Poemele din volumul Mi-e toamnă, mă văd înger, intens eliptice, purtând marca unui stil recognoscibil, urmează astfel un model literar uşor desuet, autorul neintenţionând, în primă instanţă, să circumstanţieze sau să amprenteze estetic un fetiş destul de frecvent în lirica generaţiilor apartenente obsendantului deceniu, ci pentru a ne întoarce cugetul, pe temeiul unei plăsmuiri (Am fost să cumpăr lut), spre acolo unde în a doua parte a existenţei auzeam tăcerea reptilei (În prima parte a existenţei), iar lumea noastră începe dintr-o materie,/ din carnea şi din aceeaşi dulceaţă/ a memoriei lui Dumnezeu (Lumea noastră). Mai mult, sacrul introdus programatic în construcţiile poematice, în speranţa alungării din cotidian a forţelor malefice cuibărite înlăuntrul fiinţei, creează o imagine ieşită din canoane a new-poeziei, impunând fără somaţie necesitatea rememorării: Am locuit în mai multe oglinzi,/ de-acolo o vreme nu răspundeam la nimic/ ori din rânduială şi aşezare de siliciu m-am arătat,/ eram fratele din respiraţia unui leu,/ [
]/ eram lumina şi sarea dinlăuntru,/ fie pricină de înflorit, fie de murit/ ca un stăpân de alcooluri ale amurgului/ după ce mă vestisem altora cu privirea (Am locuit). Deşi sugerează iluzia spargerii oglinzii prin cultivarea, sub aparenţa de mitizare axiomatică, Alex Gregora nu renunţă la accentele standard ale liricii vulnerate într-o lume bulversată la rândul ei de starea de utopie a unei entropii estetice ieşite din rânduială (Se ţine departe), fapt care probează, totuşi, legăturile sale ombilicale cu poezia optzecistă: Vine un alt timp/ în care fiul semănătorului, ieşit din sine,/ se zideşte ca pasărea în lutul/ bătătorit cu aripile,/ vine un alt timp/ în care fiica semănătorului stăruie să nască,/ o, maica noastră, cum ai fost uitată/ de norii tăi cei sterpi ca mioarele bătrâne! (Vine un alt timp); sau: Pentru voi sunt doar Omul Greşit/ şi aici mă petrec, şi rămân, şi vorbesc/ asemenea ferestrei abia atinsă cu aripa/ unei picături de acid lunar/ ce se doreşte pasăre (Pentru voi sunt).
Poetul, mag între scrierile cetăţii (Ivit frumos), nu este un mistic, chiar dacă în caleidoscopul frescelor decupate ionic dintr-o pravilă creştină îndeamnă, pur şi simplu, la recuperarea luminii din lumina/ trupului tău zidit cu lumină (Am început): Atât de frumoasă-i rădăcina,/ iar copacul pare îngerul/ dintr-o adăugare de lume/ ce se sfârşeşte undeva,// orice poamă a lui devine ochi de lavă/ într-o frescă de bisericuţă vătămată/ până la ardere,/ iar livada toată adună o stare deplină/ de învăţător al verdelui,/ dar nu lumină (Atât de frumoasă-i). Poezia, sunet de stea dintr-un arcuş de infinire (Caut starea), identificată platonic, cum s-a prefigurat, în orice lucru în care zeul sălăşluieşte, are o sută de chipuri ascunse ca graiul/ unui flămând eschimos decupat dintr-un aisberg,/ călimarul îşi urmează doar scrisul/ ce-l face viu pe cel ce a murit (Opreşte pornirea fiarelor).
Mozaicarea discursului liric, în special în secţiunea intitulată Călimarul, înţeleasă ca o aparentă, fragmentară aluzie la Cântarea Cântărilor, cu termeni arhaici, căzuţi din uz activ, dar plini de vigoare expresivă rugătoriu, nour, mângâietoriu, risipitoriu, răbdătoriu, răsplătitoriu, postitor, lucrătoriu ş.a. , indică dubla intenţie narativ-auctorială de a transfera voluptate hieratizată trăirii creaţiei şi de a da rostirii sens eshatologic: Spune-ne, preaiubite, de unde-i vine foşnetul/ ca să rămână?/ în fiecare zi aruncă lacrimi în ţarină,/ şopteşte ca un pian, respire-i-s-ar numele de călimar/ şi să răsară/ într-o filă de carte cu miresme de clopote albe,/ spune-ne, preaiubite, de unde-i vine foşnetul/ ca să rămână? (Călimarul).
De fapt, în poemele lui Alex Gregora, puternic aureolate de o mixtură liturgică, psalmistă şi, de ce nu?, dosofteiană, sunt întrupate cu o reală frenezie strigătul şi şoapta şi tăcerea (Eu îl văd), toate consonând cu trăirea personajului liric, acesta din urmă fiind condiţionat de revelaţia deschiderii eului către sine şi divinitate: Eu încă doresc să-mi însoţesc trupul/ prin arterele unui trecut bolnav/ ce mi s-a şters cu bisturiul,/ [
]/ sunt răbdătoriu ca un dregător îmboldit/ de ultima dimineaţă de pe pământ,/ de înserarea întâia de sub pământ (Eu încă doresc).
În ciclul al doilea Omul greşit (sintagmă care, presupunem, accentuează o posibilă ipostază a omului creştin ales/ la semănatul ce se doreşte să vină/ ori la secerişul de sine, O jumătate) al volumului Mi-e toamnă, mă văd înger, divinitatea supremă, Dumnezeu, devine un leitmotiv iniţiatic, întâlnit şi în intima depărtare a clasicilor Arghezi, Blaga, Coşbuc, Goga etc. , în scopul tăinuit de Alex Gregora pentru a-şi crea propriul teritoriu prozodic: După ce am învăţat ce-mi era trupul/ am dorit să trăiesc fără el,/ [
]/ am murit lumii şi, iată, pot privi înapoi/ cum aş privi o alcătuire de vieţuitoare/ într-o stare de nod,/ mi-a venit noaptea îngăduie-mă, Doamne,/ şi picură-mă în sângele pustiei (După ce am învăţat).
Alex Gregora este, hotărât lucru, fascinat de latura cosmic-celestă a lumii, dar şi, în egală măsură, obsedat de viziuni sincretice, categoric postmoderniste, asupra timpului trăit/ asumat în actul scriiturii: sunt ţărmul de pe lama unui cuvânt de isihastru (Luminează-mă încet).