Poet inconfundabil prin dependenţa manifestată faţă de realitatea ficţională, Teodor Preda demonstrează in extensio, în volumul Prospeţimea stampelor, că stăpâneşte tehnica alternării planurilor rostirii. Rezultatul demersului său subtil de a întrupa în incantaţii retorice „nemărginirea policromă/ a nemuririi” (Profunda gelozie) şi a trăirilor tainice existenţialiste, „eu nu mai exist în ce ai dorit să fiu” (Spre visul unghiurilor noastre imposibile), se concretizează într-o veritabilă iconografie a motivelor lirice canonice, transfigurate prin cuvânt: ,,viaţa şi moartea nu se vor despărţi/ niciodată/ ah dragele nu se vor despărţi/ pentru că aparţin aceluiaşi univers/ ce se iveşte în tot ce este efemer/ o trecere peste cele negândite/ sub umbra naivă/ ce piere odată cu începutul” (Umbra naivă).

Fixat trainic în proiecţia emisiei poetice şi a spectrelor introspective, asumându-şi simptomatic destinul, sub aripa divină a lui Nichita Stănescu, poetul se topeşte discret într-o „picătură roşie pe zăpadă” în scopul vădit de a ne determina să visăm „tăcerea/ ce se va naşte dintr-o lacrimă” (Prin saltul fiinţei), şi să depună mărturie că a fost viu, „sclav al prafului şi-al îndoielii/ suport al iubirii pe care n-ai înţeles-o/ şi după care tânjeşti şi-acum” (Prospeţimea stampelor).

Imaginile spaţio-temporale, translucide, încărcate de fior poetic, devin mirajul, murmurul şi tânguirile unei voci ,,trezită din umilinţa vorbelor/ ce nu au nicio intenţie/ să părăsească interiorul/ în falsa strălucire a existenţelor nereuşite” (Semnul de pe zidul înalt). Cuvintele nu mai exprimă gânduri şi obiecte, se metamorfozează în făpturi. Ele rămân, chiar şi atunci când viaţa – „până la moarte/ imitând eternitatea” – îşi ascunde ludic, iradiant, rostul inefabil, deseori orfic, în lume: „nu este uşor/ să găseşti cheia gândurilor de altădată/ ce ar putea să deschidă lacătul imensei amintiri/ câmpie pe care să vânezi fazani/ în amintirea ultimei toamne/ din existenţa bunului constantin// acum este cu totul altfel/ […]/ mă scol cu noaptea insomniei pe cap/ şi visul pe care-l întrezăresc/ îmi scapă printre degete/ ca şi cum ar fi răpit de un sunet sau de o rază/ ce mă învaţă să iert/ neglijenţa cuvântului uitare/ din închisoarea iubirii” (Neglijenţa cuvântului); sau: „rana produsă de săgeata singurătăţii/ e poarta/ prin care oricine poate să intre/ să vizualizeze somnul/ ce-mi inventează visul următor// trecerea luminii/ mă ajută să respect legile/ şi energiile ce se aşază în genunchi/ sub ţeasta universului/ sau cine sunt eu de atâta timp aici/ printre cei mulţi/ vinovaţi şi indiferenţi” (În urechea timpului meu).

Poemele lui Teodor Preda, în aparenţă realizate după procedeul xilogravurii, indică, totuşi, în subsidiar, prezenţa sugerată a unor texte iniţiale imaginate, care, aplicate pe suport material, întruchipează imagini prozodice. În acest fel, el, creatorul, „îmbătrânit de... timp himeric” şi „pierdut/ într-o intenţie ce n-am dus-o până la capăt” (Restul de vis al ultimului somn), face dovada unei fascinaţii indiscutabile pentru ambiguitatea „lucrurilor umile şi confuze” (Din fereastra cu amintiri), pentru „amăgirea cuvintelor simple” care „înfloreşte gândul pe care trebuie să-l ştii/ înaintea morţii”.

Dincolo de frenezia viziunilor centrate pe criza identităţii sinelui, arhetipul predilect identificat în poetica lui Teodor Preda este, într-o multitudine de ipostaze, alteritatea timpului distrugător convertită fatal în plâns şi transcendenţă, această stare existenţială fiind exuberant provocată în intimitatea textului de ingerinţa consubstanţială dintre obiecte şi sentimente.

Privite dintr-o astfel de perspectivă, compoziţiile volumului Prospeţimea stampelor (într-un fel atipice: titlurile transcriind ultimul vers al acestora, fapt ce lasă impresia unui poem-fluviu), îndeosebi picturale, interferează cu viziunea abisală, reprodusă după „stampe” postmoderniste, în care poetul, cu un statut încărcat de valenţe desprinse din paradigmele optzeciste, şi-a înrămat – ideatic, expresionist, contrastiv – obsesiile, speranţele, înălţările şi căderile, tăcerile, ficţiunile şi realităţile.

Cum este şi firesc, imaginaţia creatorului produce mutaţii profunde în discurs. Ea generează, la un moment dat, echivalenţa metaforică, iniţiatică, a concretului substanţial în Poezie, semn că Teodor Preda asimilează în totalitate rostul rostirii şi înţelege exact atât „cursul logic/ viitor/ al acestor versuri de nesuportat” (Răscoala marelui imperiu), cât şi al gândurilor transferate în incantaţii sublime: „o adorabilele/ cum încearcă ele să dezvolte poemul/ neştiind ce urmează după/ şi zgomotul în cântul căruia/ te va întâmpina veşnicia acestor locuri/ din care mi se trage discursul/ cu dragoste despre Cuvânt/ pentru a fi acelaşi/ precum un cuib de rândunică/ aşezat pe un colţ de suflet” (Precum un cuib de rândunică).

Cartea lui Teodor Preda – Prospeţimea stampelor – transmite cititorului emoţia clipei în care, evrika!, descoperă antidotul contra nimicului împovărător şi al uitării: „ca orice poet serios/ am învăţat să-mi desfrunzesc amintirile/ să mă grăbesc spre infinit/ cu picioarele goale/ să fiu prezent la ospăţul cosmic/ al infinitului” (Fericirea nu are timp să aştepte).