O poezie ieşită din tipare, sincronizată consecvent la vulnerabilităţile şi laitmotivele poetice postmoderniste, cultivă Julien Caragea în volumul Duminici post-restant. Din capul locului se observă că lirosoful a ţinut să-şi creeze prin acest volum (ecouri stilistice ocurente întâlnim şi în Aria clopotarului nebun, 2002; Biciclistul sălbatic, 2012; Poveste de adormit maturii, 2015) o cosmologie proprie, distinctă, structural sincretică, detaşându-l de contingent. Versurile, pe de o parte, indică o libertate contradictorie a epicului care detabuizează/ desemnifică afectele trăirilor, iar pe de altă parte, o exteriorizare, până la limita paroxismului, a combustiei interioare, acut viciată de irealitatea realităţii care, hotărât lucru, „vădeşte inconsistenţa realului, sentimentul de déjŕ vu” (Arderea premiilor).

Poetul este proteic, excesiv de extravertit, pe alocuri livresc (a se vedea poemele O mică pauză pentru compromis, Surâsul polar, Pianină cu fuga de idei, Coadă la serviciul paşapoarte). Dacă am lua în calcul şi faptul că titlurile poemelor sunt trecute (atipic) la sfârşitul textelor, am substanţializa ideea unei intense obsesii auctoriale pentru un vizual care comunică, în modul cel mai cuprinzător, o practică literară destul de originală. Concură la susţinerea constatării, în limitele marcate ale unor epatări imagistice icon(ograf)ice, şi lexicul care deturnează, am spune sinestezic, impersonalismul abstractizant de exaltări semantice savuroase, încărcate ludic de expresivitate: „Veneam cu doi fluturi în mână, Două găleţi pline cu/ înserare pală şi lună, Aripi fine, gulere de cămeşi chitite/ în lada de zestre, Pleoape albe lipite de ferestre, Ninsori/ ovine, pale faine, Din ţoală scoală, afară ieşi, Se-ntoarce/ mortul, revine taica, Vesel răsune după gard balalaica” (Zi de târg).

Discret, permanent reflexiv şi vădit baroc, eul poetic aspiră, dincolo de experiment, să resusciteze (recurgând la un dicteu referenţial şi ignorând, lucid, normele punctuaţiei) retorica, mai ales virtuţile demiurgice ale poeziei (neo)mimesis: „O plantaţie de file veline, moi ca bumbacul şi permisive/ ca laptele matern Şedea la un capăt de noapte – Cât încă/ zorii nu ni-i dăruie dracul Şi pe buze o brumă de fapte/ nu se aştern” (Puţinătatea lucrurilor genuine).

Construcţia pictografică, caleidoscopică şi prozaică a poemelor, consistent narative, reliefează în exces un interes uşor de înţeles, pentru dezvoltarea perseverentă a unui mecanism stilistic individualizat, apartenent discursului antipoetic în care sunt angajate o mulţime de voci ficţionale, semn că Julien Caragea este atras de formele descriptive ale postmodernităţii. Lumea sa nu poate fi concepută fără cuvânt. Practic, aceasta configurează, prin încifrare, pulsaţiile unui lirism ieşit din canoane, omologabil. În acest fel, poezia îşi impune rostul visceral de a ipostazia în rostire setea de fantazare a poetului, care revendică estetic realitatea sporită, într-un dublu registru, de concretul trăirilor afective. În consecinţă, cheia de lectură a volumului Duminici post-restant trebuie căutată nu atât în extazul creatorului de a-şi converti sinele în intruziunile „din care sunt/ compuse evenimentele temporale” (Nu te-am mai aşteptat aseară), cât în limbajul deliricizant, de circumstanţă: „Râul însorit, de nămol leneş-şerpuitor, oprit la poarta/ bodegii, nu se teme de biciuşcă, Ba chiar speră în ridicolul/ ospitalităţii, Aş putea să-mi duc în spate dulapul cu uşi/ batante ticsit cu hainele vechi pe post de moaşte, the ske-/ leton in the cupboard, Iarba bălăngănită de vânt, Prin largul/ oraşelor necunoscute, Oriunde faptele ce ne consumă/ viaţa au drept la recunoştinţă” (Număr de telefon absent). Inserţia de „amintiri circulare” (Roland Barthes) sugerează disponibilitatea/ vocaţia personajului liric, imprevizibil şi exotic în elocvenţă, de a fiinţa şi în afara textului, alături de „previzibile istorii secrete, gadine, Tră-/ dări ritmate, Amintiri plagiate, Destinele noastre ultra-/ giate, Care păşesc totuşi încălţate” (Juvenilia. Stampă).

Poemele lui Julien Caragea, în aparenţă abstracţioniste, se rezumă, tragem concluzia, la un eclectism cu accente particulare, recognoscibile, împrejurare în care, de ce nu?, reflecţiile asupra praxisului poetic nu trebuie să explice, ci să existe în incandescenţele lăuntrice ale eului afectat profund de „golul existenţial”: „…Viaţa noastră era în pericol, Cu-/ vintele, pietroase şi greoaie, refuzau a mi se naşte din/ gură, Întregul dramatism al vorbirii ce, vie trebuind să/ fie, face parte vulnerabilă din emitent, Am reuşit totuşi,/ să articulez, ba chiar, poticnit însă luând cunoştinţă de mine/ însumi, într-un târziu, să ţip” (Caracatiţe).

Dezgolite programatic de turbulenţe manieriste, arabescurile lirice, cu irizări dadaiste, ale lui Julien Caragea din Duminici post-restant sugerează, înainte de toate, elementele unor simptomatice şi subtile forme de evaziune a arhetipurilor în vogă în literatura contemporană, cum observăm pe alocuri, depeizată de pattern-urile retorico-poetice arhaice. Propensiunea poetului spre caracterul ficţional al compoziţiilor indică, tematic vorbind, prezenţa unor resurse imagistice cu deschidere spre universalitatea şi revelaţiile lumii, spre reificarea fiinţei umane: „La bătrâneţe, casa a renunţat la acoperiş; a rămas aşa/ cum era odinioară, numai cu pereţii de cărămidă goală,/ şi, la mijloc, un izvor ros. În locul acelui izvor ros fusese/ la începuturi un păr care ne dăruia pere coapte, deosebit/ de frumoase; însă, tăindu-se, s-a înălţat construcţia. A fost/ una din primele fapte nepermise, cea care ne-a aruncat/ existenţa în falsitate” (Proiect de centru urban).