Laitmotivele predilecte ale poeziei lu Tu-dor Negoescu – cuvântul, moartea, iubirea şi viaţa–, întrupate dens în imageriile tulburătoare, decriptate, ale volumului Tastând numele tău, singurătate, sunt puternic tutelate de o realitate iluzorie, recognoscibilă. Forţând sugestia putem susţine că prin deghizarea sinelui manifestările scripturistice ale poetului, accentuează prezenţa unui discurs în care fantezia şi intuiţia se lasă, paradoxal, seduse de alteritate. Strigătul existenţial care răzbate prin ţesătura textelor devine vădit echivalentul cuvintelor tăinuite în adâncimile unui eu liric cutremurat de „tristeţea lucrurilor inutile din viaţa noastră” (am obosit să mimez fericirea): „după ce rostesc un cuvânt de adoraţie,/ sunt vlăguit precum o lehuză/ care a născut gemeni,/ zac o săptămână, letargic.// dacă nu aş fi obligat să vorbesc,/ probabil că, mut fiind,/ aş deveni nemuritor.// pentru că le ţin în mine prea mult,/ cuvintele îşi pierd termenul/ de valabilitate/ şi nu mai produc efecte.// atent la detalii, am uitat/ să mai respir./ în loc să vorbesc despre viaţă,/ eu tac despre moarte,/ speriat de neantul din jur” (speriat de neantul din jur); sau: „lansez cuvintele ca pe nişte semnale luminoase/ de pe o navă în derivă,/ flashuri trimise spre steaua mea norocoasă,/ aluviuni memorabile,/ riduri pe faţa ultimei noastre nopţi/ de dragoste.// în loc să le şoptesc, eu le urlu/ şi întunericul dintre noi sângerează/ ca un animal înjunghiat/ pe zăpadă” (miracole amânate).

Viziunile postmoderne asupra morţii, infuzate de iradieri de semnificaţie textuală, generează stări hemografice, contrapunctate de reflecţii ontologice: „am hotărât să scriu despre moarte/ numai după ce, elev silitor, o s-o învăţ/ pe de rost. (…)/ de când te-am lăsat singură/ în cimitirul roboaica,/ mă simt legat de moarte printr-un/ cordon ombilical,/ moartea îmi e mamă acum/ şi nu mă mai sperie” (moartea îmi e mamă acum), şi: „în fiecare zi, copiez moartea/ într-un fel de exerciţii de stil,/ obositoare repetiţii pentru/ premiera piesei/ în care dumnezeu, actorul principal,/ refuză să apară pe scenă.// fericit, îmi repet şi eu rolul,/ adormind ca un mort,/ cu braţele încrucişate pe piept” (exerciţii de stil); sau: „cel ce fusese plătit cu ora/ să declame prin pieţele oraşului/ odiseea vieţii mele de pripas/ pierduse textul sau îl uitase./ « cel întors din moarte e chiar/ fiul tău risipitor, omule!»/ oprea el grăbiţii trecători,/ improvizând destine şi istorice/ fapte de arme” (întoarcerea din moarte).

Vibraţiile strunelor lirei se contopesc sincretic cu vocile copleşitoare ale amintirilor dizolvate în trăiri firesc nostalgice, genuine, mai ales atunci când fiinţa iubită este invocată psalmic, cu emoţie incandescentă: „în loc să-mi scrii lungi şi criptate/ mesaje de dragoste,/ mai bine ai veni tu, frumoaso,/ să-mi încălzeşti dimineţile/ cu trupul tău de negresă/ în călduri./ dumnezeu e foarte înţelegător/ în astfel de cazuri,/ te-ar învoi de la serviciu/ şi te-ar ierta…// în loc să lansezi mesaje disperate în eter,/ mai bine ai veni tu/ şi mi-ai picura în ureche/ dulceaţa lor otrăvită,/ în timp ce dorm/ şi te visez” (în timp ce dorm şi te visez), şi, pe un ton elegiac: ,,în fiecare noapte tu eşti cu mine/ şi-mi îmblânzeşti demonii.// în schimbul fiecărei guri de oxigen/ vomit câte un cuvânt de adoraţie./ la intervale egale de timp,/ cutremurându-se de silă,/ carnea mea naşte/ monştri.// dimineaţa, după ce mă împinge/ afară din vis,/ sângele uită de mine ca de-un/ ţesut necrozat./ acum, în loc de sânge/ prin artere îmi curge doar frica/ de-a nu te pierde” (frica de-a nu te pierde).

Poemele lui Tudor Negoescu sunt, hotărât lucru, înrămate în tipare postmoderniste, împrejurare în care substituţia de afecte provoacă nelinişti eliberatoare, ludice. Imaginaţia nu are limite. O multitudine de „evanescente făpturi voalate” sunt înzestrate cu trup şi suflet: „apărând autonomia iluziei, viaţa ei efemeră,/ caut să adun în jurul meu cuvinte/ dispuse să moară pentru mine./ dar deja rostite, ele devin copiii mei rebeli/ asupra cărora nu mai am/ nicio putere” (pe vremuri, păream fericiţi), şi: „moartea era o scrisoare pierdută,/ o scrisoare cu adrisantul necunoscut./ eu eram cel căutat./ eu, cel ascuns în noaptea cuvintelor pure,/ nerostite încă de vreo gură obişnuită/ cu gustul ţărânei.// (…)/ când viaţa se va scurge din fragilul/ trup de ţărână al acestei iluzii/ voi începe şi eu, în sfârşit,/ să trăiesc pe cont propriu/ sau să mor” (pe cont propriu); sau: „dimineaţa deschid larg fereastra/ să intre aerul proaspăt,/ dar în odaie nu intră niciunul/ dintre elementele importante/ din natură./ în schimb, dau buzna peste mine,/ zgribulite de frig,/ duhurile nopţii…” (duhurile nopţii).

Interacţiunea autorului cu „personajele” sale lirice, fie că sunt vietăţi, fie că sunt obiecte, fie că sunt stări de elevaţie scripturală, se produce, într-o manieră personală, prin intermediul ficţiunii puse în act. În acest mod limbajul poetic, în contextul ludic al optzeciştilor, dezvăluie vigoarea şi semnificaţiile unui univers epic potenţat de dihotomia eu-alter ego. Meditaţiile auctoriale despre nevoia esenţială de (re)facere paradisiacă a fiinţei şi a lumii definesc idealitatea rostirii. Din această perspectivă, moartea, singurătatea, teama de efemer pot fi învinse prin cuvânt, iar timpul poate fi obligat să nu împiedice mersul existenţei, chiar şi sinuos fiind: „nu e nevoie să urcăm la ceruri/ pentru a ne salva./ e destul să găsim calea/ şi să aşteptăm aici,/ în freamătul zilei,/ bătălia finală./ avem toată viaţa înainte./ pentru că rănile ne sunt litere/ dintr-un alfabet al durerii,/ vom învăţa să ne scriem protestul/ cu aceste trupuri de pripas,/ întinse la soare/ pe asfaltul din faţa primăriei…/ (…)/ într-o zi din întunericul cărnii/ vor ţâşni spre lumină, precum crinii,/ cuvintele rugii noastre” (la vedere); sau: „pasărea nu a cunoscut încă/ perfecţiunea zborului./ timpul, da./ (…)/ şi pentru că, uneori, pasărea/ se mai poticneşte în zbor/ precum un motor gripat,/ ca să evadezi din colonia penitenciară/ tot mai sigură este maşina/ timpului!” (maşina timpului).

Versurile lui Tudor Negoescu din volumul Tastând numele tău, singurătate, făcând apologia vieţii şi a morţii, configurează intens, suprarealist, structura imuabilă a lumii (i)mediate în impas, deconstruită sub pretextul de „a ţine în viaţă/ speranţa luminii” (invidie terestră, invazie aeriană), şi fatal dezlănţuită spre golul existenţial în care locuieşte „o singurătate/ perfect conturată” (raiul şobolanilor), marcată de contraste şi conflicte lăuntrice: „obosit de-atâtea experimente/ mi-am mobilat singurătatea/ cu visele altora./ la lumina lămpaşului/ le trăiesc vieţile.// asemenea lui dumnezeu/ privesc fără să fiu/ privit” (asemenea lui dumnezeu). În concluzie, condiţia de stihuitor îşi revendică dreptul de a însufleţi în cuvânt „fiinţarea în fiinţa sa” (M. Heidegger) pentru că: „ne-am făcut/ chip cioplit din cuvinte” (de mii de ani) şi „frica de moarte/ mai dădea atunci un sens/ vieţii mele” (marea evadare).