Practicant atipic al şaptezecismului literar în ale cărui manifestări sunt observabile în exces clişee stilistice neomoderniste, Felix Sima îşi asumă cu patos, în consens cu simptomatica paradigmă generaţionistă, rostul şi riscul dinamizării limbajului insaţiabil în care poezia, recognoscibilă istoric, este chemată „să spună tot ce sunt,/ ce merg, ce fac în lumea vie” (aduc cu mine un cuvânt). Volumul Poezii. Antologie de autor, departe de procedee şi convenţii paradiziace abrupte, predispune la o voluptate lexicală cu arome idilice contradictorii, uneori logoreice, dependentă de inapetenţa ficţiunii şi a gesturilor abstruse minuţios elaborate: „îşi cunoaşte bine glasul/ îşi cunoaşte bine rostul/ cântă sus în vârful casei/ precum cântă-n gândul nostru/ […]/ stă acolo sus şi cântă/ despre ce aude-n vis/ este tot ce pot să spun/ despre ea oral şi-n scris” (poezia). Susţinut de afecte infiltrate profund în substanţa lirică, discursul lui Felix Sima, categoric confesiv şi meditativ, se impune prin francheţe şi rafinament livresc, iterând astfel un misterios ritual de „transfigurare a realităţii” (Fernando Pessoa) unde, aluziv nichitastănescian, „o sămânţă e cuvântul”: „stau de-un veac în poezie/ între colţii unui lup…/ gura lui nemărginită/ doar cu trupul i-o astup” (tăbliţă de lut); sau: „poezia este între/ cei ce sunt – din care scădem/ împărţind cadran ceresc/ este ce putem să roadem/ de pe-un os dumnezeiesc” (bărcile se sparg în scânduri). Universul auctorial, alcătuit prin sedimentarea unor puzzle-uri existenţial-caleidoscopice, prefigurează ideatic aspiraţia spre sacralitatea creaţiei lirice: „lucrătorii dezbrăcaţi de cămăşile/ care putrezesc undeva/ pe o laviţă aburindă/ ridică pe umeri câte un buştean alunecos/ şi îl cară lenţi – ca însuşi zborul frunzei –/ spre o maşină colţoasă de tocat fibră/ şi se întorc să mai aducă un buştean/ lunecând lin pe duşumeaua poeziei albe/ la o moară de hârtie din secolul XVII/ pentru poezia secolului XXI” (la o moară de hârtie).

În pofida aparenţelor, proiecţiile fiinţei în oglinzi intertextuale, chiar dacă inspiră apetenţa, în spiritul lui Tzvetan Todorov, a „sinelui arhaic” pentru un imaginar cu reflexe, nu sunt supuse imitaţiei, Felix Sima dovedindu-se a fi, din această perspectivă, un creator original, cosmopolit, ispitit până la obsesie de ideea de nemurire poetică: „versurile-n şapte luntrii se împart/ umblă poezia tot cu capul spart// […]/ scoate coarne albe… plânge prin caiete/ umblă poezia ca un hoţ de fete// sparge uşi şi geamuri rupe buzunare/ umblă poezia ca o fată mare// intră-n casa noastră urcă pe pereţi/ umblă poezia căutând poeţi” (umblă poezia); sau: „în fiecare frunză/ te-opreşti şi spui un vers/ să afli ce-i această/ sămânţă de simţire/ să afli ce-i această/ rotire-n univers” (cu fiecare creangă). Acest mod particular de exprimare simplă, predilect spontană, cu aparenţă de mimesis, ipostaziază un scriptor nonconformist, chinuit puternic de fantasma daimonică a timpului trăit tensionat într-o realitate empirică, alterată de gol existenţial, sugerând că neantizarea fiinţei este reductibilă la adevărul intangibil, la vedere, că „viaţa noastră se tot duce/ nu ştim unde – nu ştim cum/ pe-un tărâm de viaţă – moarte/ unde suntem şi acum” (grâul răsărit în preajmă). Aşa se explică de ce, în multe compoziţii, eul liric, trăind exultanţa revelaţiei, este reconciliat cu spiritul unui alter ego; cu alte cuvinte: cel dintâi, adică făptura primordială, devine vocea textual-atemporală a propriei sale omniprezenţe capabile să îl propulseze subtil şi circular pe celălalt (cel hărăzit a fi personaj poetic) înăuntru şi în afara lumii: „Dacă niciodată nu/ Ai acelaşi nume tu/ Cu al meu eu devin trist/ În povestea lui Exist” (Dacă niciodată). Suntem astfel martorii prezenţei metafizice a contrastelor în care efemeritatea oferă o sugestie pentru răspunsul la întrebarea: „când te paşte vreun ţel:/ cine-i primul la pieire?/ El din mine? Eu din el?” (se opreşte-n faţa casei).

Forţând sugestia, poemele lui Felix Sima ascund rezonanţele reflexive ale mitului jertfei pentru creaţie care, recuperate/ reînviate din memoria tradiţiilor, iradiază rostirea, ilustrând mai cu seamă travaliul ce îl presupune revitalizarea transcendentă a realului în spaţiul poetic. Convertirea logosului la stări extatice, anamnezice, ale căror efecte sunt amplificate cantabil în decupaje descriptive, dintre cele mai expresive, justifică adaptarea poetului la „viaţa ticluită cu eresuri” (legată este cartea precum eşti): ,,Într-un ceas de acalmie/ Se mai poate, încă, scrie/ Despre lemnul de sicrie,/ Despre Frunza ce învie…/ Într-un ceas de alchimie,/ Se mai poate, încă, scrie:/ Omul nostru, zilnic, pierde/ Lumânări prin iarba verde…” (Fără început); sau: „Cum creşte în numele nostru,/ adânc, ca un arbore viu,/ sămânţa de vorbe aleasă/ trecută din tată – în fiu” (Clipă).

Lăsând la o parte anumite expresii alambicate, eclectice, saturate de „fior poetic” (Baudelaire), recunoaştem, multe dintre acestea aşezate în versuri, în tehnica evantaiului, cu intenţia certă/ firească de a valoriza elegiac, nu rareori cu iz mesianic, multiplele avataruri ale neoavangardismului, cartea lui Felix Sima – Poezii. Antologie de autor – probează memorabil autenticitatea vocaţiei sale de a ne pune în emoţionanta, admirabila împrejurare să îi „citim poemul de mai multe ori” (capul tânăr), evident, pentru a ne lăsa seduşi de verosimilitatea ideii că „poeţii fecundează universul/ în râvna lor de care nu mai scap” (mi-a mai trecut o pasăre).