În structura palimpsestică, revelator-scripturală, a volumului Muntele viu al psalmistului-arhitect Paul Aretzu, detectăm prezenţa sublim-expresivă a numeroase inserţii testamentare, compoziţional substituite unui imaginar ficţional, destul de plauzibil în realitatea trans-substaţială în care preeminenţa livrescului impus perspectivei de „vizualizare” expresionistă a divinului atribuie poeticului, cum este şi firesc, o dimensiune sacră. Punerea în paralel a versurilor (ce compun poemele auctoriale) cu versetele biblice vădeşte, dincolo de sincretismul mesajului, purtător de semnificaţii canonice, infuzate coerent în micronaraţiunile paradiziace, o permanentă meditaţie asupra logosului şi a fiinţei. Probând o inventivitate lingvistico-estetică rarisimă, mai ales prin asumarea libertăţii de vorbire a „gândului” şi a unei punctuaţii austere, însă nu lipsită de logică, Paul Aretzu reifică, în contextul imagologic al ontologizării „monahului ceresc de la care/ picură literele untdelemnului” (p. 25), „cuvântul viu” pe care îl întruchipează evlavios, fără echivoc, „închinarea cu trei degete a scrisului”.

Incursiunea textuală, iniţiatică şi exorcizantă, a personajului liric „în pustie”, spaţiu misterios, transfigurat în viziuni inefabile, demiurgice, în care „se află plânsul/ nevăzut, neauzit” (p. 17), echivalează cu proiectarea pe sine în parabola muntelui şi a pustiei, „acolo unde moartea învie” (p. 23), spre a-şi înmuia „limba în cerneala/ sângelui scriind pe bucăţi de pâine” (p. 20), conştient de trăinicia/ temeinicia înţelepciunii izvodite din „cântări ce se răsfrâng prin ferestre” (p. 35), continuu „vorbite” de „sufletul retras în crugul harului” (p. 28): „poezie alcătuită din inspiraţie şi expiraţie./ suflet viu slujind în trup mort. precum din/ vederea ochiului izvorăşte lacrima. mă aşez cu/ tălpile pe butucul copacului tăiat. îmi ridic/ mâinile şi aştept să înceapă bătăile vântului./ culeg ploi peste creştet şi peste piept. şi o/ pojghiţă de gheaţă se aşterne peste degete şi/ palme. cu ochii închişi spun rugăciunea inimii./ ca un ghemotoc de febră. vântul îmi îndoaie/ braţele şi simt cum rădăcini nevăzute mă ţin/ drept. în mijlocul pădurii, între vorbe cu sânge. între sunete şi scâncete” (p. 15); sau: „un bătrân, vom vedea, citind un scurt poem/ despre moarte. şoptindu-l cu frică. înţelegând/ mai mult decât e scris. de fapt, citind un singur/ cuvânt. repetat. un cuvânt despre frumuseţe. cu/ pasiunea unui cerşetor. care îşi câştigă astfel/ existenţa. în timp ce pupila jucăuşă îi este/ răpită de o certitudine mare. în absenţa adevărului” (p. 57).

Temele şi motivele recurente ale „stihurilor” lui Paul Aretzu, relevând, prin ipostazele lor semantic-lexicale, evanescenţa sensurilor chiasmice ale cuvintelor puse în v(i)ers, glosează analogic, cu rafinament, bucuria „tâlcuirilor” elementelor morfologice ale imuabilelor „texte sacre” care amintesc, întrucâtva destul de vag, de stările lirice dosofteine. Fantasmele poetului (observaţia este aproximată de o privire profund diacronică asupra poeticii sale), sunt inginereşte întrupate pe scheletul miturilor scripturistice, codificate în „istorii neinventate”: „pentru a fi mai bine înţeles nu scriu de la mine./ copiez. peşti legănaţi de val. sau briciul mi-l/ ascut de gâtul mielului. sau mângâi jugul/ cioplit din jugastru. cuvântul se va întoarce în/ teatrul lui. ochiul va fi o treaptă, limba o/ cărare. degetele înfocate vor căuta urma întreită/ şi nedespărţită” (p. 45), şi: „căutau o credinţă poezia. iar maica îşi ducea/ fiul în braţe ca pe un copăcel neputincios./ peste tot pe sub valuri, prin colibe, în depărtări/ se răspândea mireasma pustiei. veneau călători/ din alte lumi. dormeau ca nişte sfinţi, direct pe/ pământ. punând capul pe câte o piatră. ne/ arătau scrisori de recomandare. din toţi ţâşnea/ un fel de poezie credinţa” (p. 48); sau: „doar litere incizate pe limba tremurătoare a/ porumbelului. astfel de alfabet mi-a lăsat ca o/ creangă lipită de piept umbra fratelui meu./ mişcarea unei limbi călătorind la mare/ distanţă, dimineaţa când insectele îşi/ dezmorţesc frigul. în aerul grecesc al/ închipuitei cetăţi. urma pasului meu şovăitor/ peste urma pasului său şchiopătând. încercând/ să-l ajung din urmă în timpul scurs atât de brusc” (p. 49).

Paul Aretzu, unul dintre cei mai cucernici poeţi ai literaturii române contemporane, pune în mişcare, în Muntele viu, mecanismele de persuasiune ale unui po(h)em perpetuum mobile, metafizicizat, despre o „lume magică” în care „visul este real, iar restul,/ doar literatură” (p. 70). Ispitiţi de „voroave”, spre „pustiul viu unde fiecare/ grăunte de nisip este însufleţit. ieşind din mine/ şi intrând în Tine” (p. 37), identificăm, sub pânzeturile rostirilor imnografice, „floarea psalmului” (p. 16) ale cărui buze aşteaptă, după ce „am văzut lumina/ venind pe sub uşă din lumea cealaltă” (p. 17), să „căutăm cuvânt/ fără imagine. să ne botezăm în el. după ce a/ spart găoacea, trupul ca viermele de alb. faţa/ lui ca hârtia nescrisă. mergeam prin apele de/ nisip până la inimă, până la frunte. printre/ uluci şi pomişori. spălându-ne, albindu-ne./ după ce am dat de cer, sufletul s-a smerit ca/ bobul între pietrele de moară” (p. 19). Accentele realului existenţial în care se disipează, ludic, ficţiuni imediate, suprarealiste, şi, de ce nu?, „timpul vechi, trecut prin site/ umane, prin evenimente istorice” (p. 42), demonstrează spiritul şi revelaţia divină a textelor biblice care stau, sporind „broderiile” discursive ale postmodernismului, la baza tainică şi misterioasă şi fiinţială a Poeziei „sfântului autor” (p. 31): „chiar prin mijlocul pustiei trece un şir de poeţi/ orbi. cântând neîncetat. sunt legaţi de brâu cu o/ sfoară şi în mâini au toiege noduroase. par/ nişte mesageri enigmatici, trimişi să tatoneze/ lumea. trec pe lângă evenimente, pe lângă/ fiinţe de care par a nu avea habar. ei ascultă vuind valurile pustiei. merg şovăitori./ urmând o dâră de sânge scrisă cu pana de un/ vultur. având cu ei icoana făcătoare de minuni./ primul este homer ” (p. 18), şi: „orb fiind, îl trăgea altcineva printre sunete şi/ mirosuri. printre stâlpii moi ai puzderiei de/ clipe. peste grâul cuvintelor răsucit. după ce/ asudase la cântatul utreniei. simţind ca o/ fereastră în creştet. stupar al cerurilor fără de/ asemănare. primul copac înflorit smuls. în/ grădini cu păsări spirituale. într-un catastif/ stătător. morţi scoşi de prin uliţi. aşteptând o/ corabie de pâine trasă de un melc” (p. 32); sau: „lumina mea tu eşti. o pasăre în mijlocul/ metalului fierbinte. ningea, de-adevăratelea, cu/ fulgi şi cu puf de gâscă. erau nămeţi cât casa./ când respiram îşi luau zborul. ningea butaforic/ şi nu se mai vedea calea. am mers, deci, la/ întâmplare. într-o lume care se ascundea. într-un timp neştiut” (p. 66).

Hotărât lucru, Paul Aretzu este un iconoclast, un expert în imagerii poetice, care cu „lama cuvântului” va continua să povestească despre lumina care „urcă/ prin artere, se transformă în idei. jeraticul/ sângelui ne încălzeşte mâinile. feţele se/ înroşesc. printre cărţi, cu palmele aprinse. într-/o realitate incendiată. peste care a dat ploaia. Eva, azi, mi-a făcut cadou un pix de-al meu” (p. 72).