Conţinând accente grave, reflexive, lirica lui Gheorghe Florescu, sporită în sensuri criptice şi în semnificări vădit iradiante, explorează cu insistenţă motivul eului stihial aflat permanent în relaţie cu o lume a contrastelor, demistificată. Manifestând implicit o rostire aparent descriptivă, pigmentată cu meditaţii existenţialiste, în volumul Pasăre cu guşa de aur, poetul dezvoltă, în cheie alchimică, un praxis care îi confirmă, incontestabil, vocaţia.

În discursul auctorial sunt verbalizate, spre a răscumpăra timpul din ficţiuni şi „mântuirea” din „măsura cuvintelor” dezlănţuite, expresionist, netăcerile „lumii aceleia pe care am văzut-o/ cum se năştea” (eu sunt martorul): „Poezia/ nu are nevoie/ de cuvinte/ ea e respiraţia/ păsării cu guşa de aur/ pe care o simte/ numai poetul” (ecoul o sută optzeci şi nouă).

Imaginarul po(i)etic, susţinut inventiv, cu vizionarism, glisează, în chip nichitastănescian, spre jocul texistenţial al prozodiei postmoderne, unde „vocea”, întrucâtva devenită pretext, intră în dialog cu demiurgii-poeţi introduşi discret în programul său estetic: „în oftatul clipei/ caut eu între poeţii Voivodinei/ pe cei care rostesc măsura fiinţei mele// sunt mulţumit că acolo aproape de ceas/ trăieşte poetul Slavco Almăjan/ a cărui poezie m-a eliberat de gravitaţie” (poetul şi ceasul), şi: „nu toţi poeţii înving gravitaţia/ doar acela care salvează sufletul peştelui/ este asemenea peştelui răzvrătit// iar eu poetule nemuritor eu/ peştele zburător/ eu voi suferi că se poate/ învinge gravitaţia/ doar că e prea târziu” (şi ce dacă).

Diluarea în substanţa compoziţiilor a trăirilor, relativ distorsionate de un limbaj în exces, indică o preocupare asiduă pentru obiectivitate, pentru aşezarea mitizantă în poezie a fiinţei retorice: „aşa sunt eu un înstrăinat/ de mine// cumplit e sentimentul/ că eu sunt un străin faţă de mine însumi// chinuitor este să mă simt dintr-odată/ înstrăinat de ai mei/ de viaţă de planetă de iubită/ dar niciun chin nu e mai chinuitor/ decât să fii un străin faţă de tine însuţi// eu sunt cel străin de fiinţa mea” (eu, cel înstrăinat de mine însumi).

Personajul liric, închipuindu-şi că „poemul nu trebuie să-nsemne/ ci să existe” (Archibald MacLeish), nu ezită, prin gesticulaţii hiperbolice, să-şi catagrafieze universul lăuntric şi să depună mărturie despre temeiul cognitiv al iniţierii în reificare: „am deschis Cartea de poeme/ în ea am găsit floarea de colţ/ strivită între două sentimente/ lângă poemul/ despre singurătate” (ecoul o sută cincizeci şi cinci), şi: „rugăciunea mea are efect/ dacă nu o spun prin cuvinte/ ci o simt prin încordarea/ fiinţei care încă/ mai sunt” (ecoul o sută şaptezeci şi şapte).

Privite din perspectivă imagistică, versurile lui Gheorghe Florescu conduc, obsesiv, spre atemporalitatea unui alter ego adecvat refugiat în mesaj, permanent marcat de revelaţia combustiei interioare, aceasta din urmă, transfigurată fiind, constatăm, în elementele unui exerciţiu de sincronizare a „memoriei făpturii lirice” la „logica” cuvintelor: „rotindu-se roata deşiră/ drumul căutat de călător/ capătul lui este începutul/ cum scrie în carte/ cum îl roteşte roata/ cum îl umblă călătorul” (ecoul o sută cinzeci şi doi).

Tendinţa de (re)înnoire a logos-ului reprezintă pentru poet – „rege al efemerului” (dorinţă de fluture) –, o evidentă ambiţie de a estetiza atât simboluri metafizice, cât şi haosul realităţilor imortalizate în „înfăţişări” ireductibile, de a le oglindi, lucid, în cuprinderea eclectică a expresiei poetice, de o vizibilă inspiraţie panteistă: „Chiar de nu spun cu vorbe, în sine-mi/ eu sentimentul că dau viaţă-l am./ Unde-i constelaţia Carminemi?/ Mereu plecam şi-abia mă regăseam/ Atunci, în încordare,/ te tot numesc în şoaptă să rămâi;/ nu o s-auzi nicio chemare/ dacă-ţi voi spune numele dintâi,/ cel care-n moleculele roind/ fiinţa mea a copleşit uşor,/ fără să ştie unde eşti, croind/ un semn de muritor-nemuritor.// Nu-i nume de iubită, nici de stea,/ ori de vreun zeu lumina plămădind./ Nostalgicul fior din fiinţa mea/ e denumirea numelui numind” (metafizic).

Neliniştile, categoric simptomatice, ale creatorului implicat în actul abrupt de idealizare şi de metamorfozare a Poeziei într-o artă a sugestiei şi a descifrării misterelor „sufletului”, întruchipează, într-un desăvârşit timbru personal, „ecourile” unui abis în care desluşim travaliul naşterii scriiturii înseşi: „da, gravitaţia/ poate fi învinsă// nu prin mecanisme/ ele doar o îmblânzesc// numai prin Poezie/ gravitaţia dispare/ definitiv” (ecoul o sută optzeci). Cum se observă, în volumul lui Gheorghe Florescu, Pasăre cu guşa de aur, sunt dizolvate sincretic, izotopic, stările şi vocile unui eu livresc, circumscris semnelor pronunţate ale unui destin sacralizat: „vocea începutului/ sună sticlos/ nu mai am şoapte/ nici tăceri/ în care ochii/ spun totul/ sunt trişti ori zglobii/ doar vocea sună/ sticlos şi se aude/ până departe/ ca o puşcă descărcată în pustiu” (voce), sau: „vocea aceasta/ nu e a mea/ deşi numai eu/ o aud” (ecoul o sută şaptezeci şi doi).