Vindecat de complexul experimentalismului cu care a şocat, se pare, cercurile elitiste literare din Serbia, Pavel Gătăianţu, cu ANARHIE CU PAUZĂ DE CEAI (Editura Viaţa Arădeană, 2012), vine să ne demonstreze disponibilitatea sa pentru imaginar şi capacitatea de a intui necesitatea expresiilor hiperbolice: „…Mamă, povesteşte copiilor povestea cu/ Refugiaţii români clandestini, unii se înecau în Dunăre/ Alţii fugeau prin lanurile de porumb, flămânzi, setoşi/ Nu atât de apă, cât de libertate/ Iar tu le-ai oblojit rănile,/ Şi de cei ce fugeau zăpăciţi spre cuibul limbii române” (MAMĂ, POVESTEŞTE COPIILOR POVESTEA CU IUGOSLAVIA). Poetul, în critica literară românească, multă vreme a fost considerat un fel de „arheolog” obsedat doar de acele arhetipuri poetice cu rădăcinile împlântate în „labirinturile” lumii. Desigur, geneza poemelor lui nu trebuie căutată în temele, motivele şi evenimentele care ne marchează viaţa, chiar dacă pentru el – toate acestea – au însemnat simple pretexte de a-şi manifesta ego-ul. Marin Sorescu definea poezia drept o abstractizare, dar spre a evita confuzia şi – eventual – dezamăgirea celor ce îi savurau textele poetice – a adăugat: „întreaga poezie este o metaforă”. În viziunea lui Pavel Gătăianţu, stâlp viguros al „istoriei recente a literaturii române”, poezia este „pornirea unui luceafăr”: ,,Iată-mă aici eu sunt/ nici făptură şi nici sfânt.// Zac blestemat de picioare/ veşnic luptând cu necuratul/ alungat de soartă din propria-mi ţară/ iubit şi neiubit de semeni/ uneori prigonit ca o fiară,/iată-mă aici eu sunt/ nici făptură şi nici vânt.//Piatră vremelnică de hotar” (SOARTA). Sarcasmul descoperit în poemele care alcătuiesc acest volum, unele cu formă şi tâlc de parabolă, dar şi cu uşoare irizări de zeflemea, ne face dovada clară că nu-i sunt străine modelele occidentale. Sufletul său sensibil şi intuiţia lingvistică, descoperite în exerciţiile de sinestezie, certifică o fire poetică aplecată în permanenţă spre construcţii care cultivă, asemenea lui Rimbaud sau Lucian Blaga, simboluri.

Versurile lui Gătăianţu au virtuţi de ritual, ele experimentând o stare de intensă trăire interioară: ,,...Dragă ţi-au înverzit sânii/ e primăvară şi berbecul nebun din mine/ flămând ca de obicei/ de atâta frumuseţe/ îţi paşte iarba deasă/ pe alocuri să nu te doară tristeţea/ copilăriei pierdute/ ce se aşterne pe chipul tău ca un nor/ pe cerul albastru...”(BALADĂ).

Discursul său autoricesc trădează ermentismul cotidianului, îmblânzind într-un anumit fel haosmosul care, într-adevăr, încifrează hybrisul postmodern: „De ce Siguranţa l-a fotografiat incognito pe Vasile Popa/ păşind prin Bucureştii de odinioară/ într-un costum de epocă a la Humphrey Bogart/ cu faţa de ascet sau profet din Marile Loje/ sau actor din filme hollywoodiene,/ amant sau simplu observator.// Nici astăzi nu s-a schimbat nimic/ doar el lipseşte din peisaj” (NU S-A SCHIMBAT NIMIC…). sau: „O dansatoare execută nişte dansuri ilegal/ cu toate că eu sunt un om real/ cu atitudini câteodată mergând inegal/ în acest timp ireal/ de începutul secolului banal.// Am vrut să evadez din mine însumi/ şi să mă fac bucătar” (INELE DE CEAPĂ PE CAŞCAVAL).

Remarc faptul că poetul a abandonat imaginea în favoarea unei retorici generatoare de efecte emoţionale. Poemele sale produc o solemnitate despovărată de mister, dar capabilă să hiperbolizeze esenţa vieţii şi a sentimentului terific datorat dezumanizării artei: „Julia stătea crăcită pe pian/ De fapt spectatorii aşteptau acţiunea/ În continuare şi se gândeau că Richie/ Ar trebui s-o aşeze uşor pe clapele pianului/ Că acesta e visul bănăţeanului/ Şi să cânte ceva de Schumann sau Rahmaninov/ Indiferent ce/ Cu fundul Juliei sau poate o altă compoziţie nouă.// Perverşii bătrâni din sală comentau/ că lipsea futaiul domnule/ Pentru ce plăteau ei biletul.// Unii şi astăzi mai aşteaptă îngânduraţi/ Corecţii în scenariu şi o nouă versiune/ a filmului“ (PRETTY WOMAN), şi: „Dragă,/ dă-mi două beri/ pune muzica cu Leonard Cohen şi U2/ şi fă apoi tot ce vrei cu/ Mine” (FREAMĂT).

Poemul RICHARD GERE ŞI DESTRĂMAREA IUGOSLAVIEI ne convinge că trebuie, în cazul lui Pavel Gătăianţu, să întrevezi ,,posibilitatea textului ca teatru” şi să te laşi cucerit de fiorul tragic şi carnavalesc pe care ţi-l transmite. Pavel Gătăianţu este un poet căruia criza realităţii geopolitice îi sporeşte, miraculos, celebritatea.