Apariţia volumului Azil pentru ne-somn (Editura Fundaţiei Poezia, Iaşi, 2011) ne dezvăluie una dintre căile posibile şi uşor accesibile de a intra în contact cu lumea ascunsă, aproape mitică, a poetului letonian Leons Briedis. Traducătorul cărţii, Leo Butnaru, este de părere că poezia scrisă de Briedis „sintetizează limbajul culturii, literaturii cu unele coduri naturale, supunându-le travaliului semiotic şi elaborând raporturile dintre ele, mobilizându-le posibilităţile expresive, de plasticizare”. Până la un anumit punct ficţiunea poetică preia deopotrivă simboluri sacre şi apocrife, des întâlnite în circuitul scriptural al literaturii universale moderne, spre a înnobila/diversifica discursul liric aflat, el însuşi, în căutarea adevărului profund. Poetul, un excelent depozitar de motive poetice, este conştient, asemenea lui Barthes, că „sub fiecare cuvânt al poeziei moderne zace un fel geologie existenţială” şi că mythos-ul asigură supravieţuirea limbajului chiar dacă acesta din urmă, heideggerian vorbind, înseamnă şi neantizarea realului: „poezia: aceasta e liniştea Drumului pe care/ ne îndrumă să ne pierdem în intimitatea limbajului Tot – una/ dacă un atare limbaj există sau trebuie/ creat însă deja realitatea existentă în el/ ne impune a renunţa să mai exprimăm ceea ce/ ar putea dezvălui esenţa noastră Pentru că/ cea mai adevărată expresie a existenţei noastre/ e liniştea care nu aparţine nimănui”(Poezia:ea e liniştea Drumului).

Poetul se afla într-un labirint în care se iniţiază pentru a căpăta puterea de a-l îmblânzi pe Faust, introdus acolo anume, paradoxal, pentru a-l hărţui pe muritorul continuu în căutarea frumuseţii eterne. Criticul Mihai Cimpoi în În zeul ascuns (Ed Prut Internaţional, Chişinău, 2002) a definit astfel poezia: „e rostire de zeu, e însuşi Absolutul”, lucru care nu poate fi contrazis de Leons Briedis. El şi-a asumat ipostaza Creatorului, logosul său se desfăşoară sub formă de intertext, devenit – aici – un mecanism semantico-filosofic suficient de util în construirea unui dialog antologizat: „precum înfloritul hiacint al romanilor/ în poezia lui Thomas Stearns Eliot/ şi/ My life is light, waiting for the death wind,/ Like a feathure on the back of my hand/ primăvară de primăvară/ renăscând/ aproape ca Thot// ea nicicând nu a putut să-i dăruiască ceva/ mersului destinului său/ nici unui alt destin/ la fel precum dânsa nu a semănat nici ură/ nici dragoste/ absolut nimic/ deoarece mereu îi era dat să exprime/ o altă voinţă – căreia/ dinainte îi devenea supus// indiferent că tu vrei sau ba/ pentru că:/ viaţa mea nu a vieţuit ca să vieţuiască/ viaţa mea nu a vieţuit ca să supravieţuiască/ viaţa mea a vieţuit vieţuind/ I am tired with my own life and the lives of those after me/ în pofida faptului că/ I am dying in my own death and the deaths of those aftre me/ în fiecare primăvară/ reînviind/ aproape ca Thot/ at this birth season of decease”(At this birth season of decease). Leons Briedis redimensionează în cartea sa sensurile vieţii şi ale morţii, de unde deducem că nu îi este străină concepţia lui T.S. Eliot: poetul scrie nu pentru a-şi elibera emoţia, ci pentru a se elibera de emoţie, nu pentru a-şi elibera personalitatea, ci pentru a se elibera de aceasta: „nimeni nu cunoaşte/ destinul nou- născutului:/ nici chiar Mama// nimeni nu cunoaşte/ destinul omului:/ nici chiar Destinul// la fel cum nu cunoaşte destinul frunzei căzute/ Vântul/ la fel cum destinul valului ce dispare nu-l cunoaşte/ Marea/ la fel cum destinul timpului ce-a trecut necunoscut îi rămâne/ Eternităţii// nimeni nu cunoaşte/ destinul celui mort:// nici chiar Moartea”(Poezia nimeni).

Poezia lui Briedis este expresia unei revolte (explicabilă, desigur) împotriva resemnării: „mă apropii încet de Cuvânt/ nici fir de fum peste/ hogeagul fumegător// poteca e năpădită de bălării/ până-n plin pridvor// uşile-s închise etanş/ la geamuri – obloane// evit să bat// încerc să ascult/ sau barem să simt/ deşi sunt demult convins că acea Linişte/ ce/ trebăluieşte-n acest Cuvânt/ în clipa de faţă/ nu este acasă” (XXX).

Dar şi profanul, şi fiinţarea (cea despre care Mihai Cimpoi ne spune că poate fi întâlnită în abis şi în „întunericul existenţial”, prin incidenţa lor în zonele existenţei, fac parte din poetica mitului (funcţia mitului fiind cognitivă). Mutaţiile propuse de poet în structura poemelor ne obligă să acceptăm mitizarea şi să ne lăsăm seduşi de temele para-biblice care conferă o dimensiune universală plăsmuirilor prin care, inspirat constată Leo Butnaru, „disperarea dă ochi cu neantul”: „şi trupurile lor vor zace/ şi pe uliţele cetăţii celei mari”// nefericite şi fără alifii pe ele/ pe altarul care infestează cu laşitate cotidiană/ cu trădare obişnuită pe care tu/ neam omenesc neschimbat şi nedoritor de a te schimba şi care/ în veci nu te vei schimba/ te simţi/ alesul slujitor al celor ce « au putere/ să închidă cerul, ca ploaia să nu plouă/ în zilele proorociei lor»/ aşijderea/ al celor care «putere au peste ape/ să le schimbe în sânge/ şi să bată pământul cu tot felul de urgie,/ ori de câte ori vor voi»/. ce aş putea face eu contra ta, o neamule omenesc,/ în nobila şi zdenţăroasa-mi simplitate?/ spune, chiar dacă tu nu ai cuteza vreodată/ să contrazici în oarece fel, cu excepţia aleluiei/ şi osanalei pe care le răspândeşti cu atâta ardoare/ printre toţi idolii tăi succesivi/ neamule omenesc jinduind să supravieţuieşti/ cu orice preţ, ce aş putea să-ţi reproşez? Ce?...” (Revelaţia lui Ioan).

Leons Briedis, sugeram, are fobia re-construcţiei, fapt ce îl înscrie pe linia promovată de Mircea Dinescu (cel din Moartea citeşte ziarul sau Beţie cu Marx). Din aceste considerente, înclinăm să credem că poezia lui Leons Briedis se „consumă” în sfera unor căutări scutite de frustrări. Nu e mai puţin adevărat că poetul valorifică obsesiv – am putea risca – înţelesurile moderne ale conceptelor de mythos şi logos. Cosmosul său, ,,unicul loc de pe pământ unde/ doar eu mai pot exista”, este un spaţiu al miracolului unde vieţuiesc doar „cuvintele/ ca aerul luminii/ pe care-l respiră/ întunecaţii noştri plămâni/ iradiind/ să respire/ sensul întunericului”. Miracolul de care aminteam se desprinde din chiar revelaţiile pe care le are poetul în parcursul său liric atemporal şi estetic prin „conştiinţa magică şi mitică”, corect remarcată şi de Leo Butnaru. Leons Briedis, nu mai încap dubii, este un călător prin misterele lumii, receptiv şi deschis unor „pretexte” literare moderne care, evident, dau graţie, savoare şi o strălucire parnasiană rostirii poetice: „privesc în mine însumi/ ca în oglindă// nu sunt Narcis/ mai curând – un râu// un râu/ care demult l-a dus cu sine/ pe adevăratul Narcis// pe cel care nicicând nu am fost eu/ şi care nu sunt/ dar care e posibil să fiu vreodată// un râu care/ pentru o oglindă curgând/ priveşte spre mine” (XXX). Volumul de poezie Azil pentru ne-somn pare să fie scris după modelul şi parabola Meşterului Manole: ceea ce scrie poetul în primul poem, Elegie andaluză, nu se sfârşeşte cum am putea crede înainte de punctul ultim, nu se prăbuşeşte în timp, ci este reluat în al doilea şi totul se repetă şi se zideşte ca într-un perpetuum mobile, la nesfârşit, întrucât Leons Briedis este un „păstrător de zei”, iar „metafizica e temelia întregii mele vieţi”.