Ca în fiecare duminică seara, bătrânul urmăreşte la televizor meciul de fotbal. Habar n-are cine cu cine joacă. Nu l-a pasionat niciodată sportul, fotbalul cu atât mai puţin. De la un timp însă s-a lăsat copleşit de o curiozitate vlăguitoare; în momentele de final ale partidei. Nu cunoaşte jucătorii, însă toţi sunt tineri. Nici asta nu contează până la urmă. Îi place dinamica jocului, „răutatea” celor care se confruntă pe dreptunghiul de iarbă. Aşteaptă cu emoţie momentele când comentatorul rosteşte, invariabil, cuvintele: „Cutare echipă trage de timp, încercând să conserve rezultatul…”. Cum să tragi de timp? se întreabă. Cum să conservi ceva care ţi-a ieşit ? – o altă ciudăţenie. Nici nu încearcă să înţeleagă tâlcul acestor cuvinte. Îl pasionează ideea că cineva trage de timp; şi chiar reuşeşte, după spusele comentatorului.

Între el şi bătrână – o măsuţă. Pe măsuţă, bătrâna a aşezat un platou cu biscuiţi ieftini şi două pahare cu ceai verde; pentru întreţinerea şi revigorarea organismului.

Bătrâna ţese goblenuri. Face asta de peste 50 de ani şi mai cu seamă de când s-a pensionat din învăţământul rural. Îşi ocupă timpul. Casa e plină de goblenuri, însă continuă să ţese. „Îmi umplu timpul”, îşi justifică pasiunea, de altfel, fără nicio altă finalitate.

Meciul s-a terminat, încep ştirile. Bătrânul nu înţelege politica de astăzi, dar ascultă comentariile cu falsă pasiune: promisiuni, promisiuni niciodată finalizate. Îi vin în minte cuvintele comentatorului sportiv: trag de timp... Nu pricepe cu ce intenţie o fac şi aleşii neamului. „Hai, ridică-te şi la culcare!”, spune bătrâna după miezul nopţii. Bătrânul întinde mâna spre farfurioara cu biscuiţi, însă bătrâna i-o trage de sub nas: „Ai în frigider fructe. A mai rămas şi salată de la masa de prânz. Ai uitat dieta sănătoasă: salată, fructe şi carne de pui”. „Nu mi-e somn încă, mormăie bătrânul. Mâine dimineaţă n-am nicio treabă.” „La vârsta noastră, trebuie să dormim minimum zece ore noaptea. Închide televizorul şi mergi la tine în cameră.” Bătrânul ezită. Se suceşte în fotoliu, dar n-are niciun chef s-o asculte. „Hai, nu mai trage de timp”, îl surprinde reacţia bătrânei...

Îi vin în minte tot felul de lucruri, înainte de a închide ochii: lâncezeala de la biroul de avocatură pe care l-a părăsit în urmă cu mai bine de zece ani; barul de vizavi; escapadele cu prietenii. După pensionare, simţind că lâncezeşte, a inventat altceva: gimnastică, dimineaţa, cu mingea medicală; seara, plimbări fără ţintă prin cartier. Bătrâna îl mai trage în câte un magazin, dar fără să cumpere ceva. Uneori, bătrânul se mai supără: „N-are rost să frecăm mangalul pe-aici. Deja, personalul s-a prins că nu cumpărăm. A renunţat să ne mai întâmpine, oferindu-şi serviciile. Ne facem de râs...” Bătrâna este de acord, dar n-are alternativă: „Cum vrei să ne omorâm timpul? Pe stradă, ţinându-ne de mână? Nu mai suntem tineri...”

Bătrânul a sesizat că a omorî timpul şi a trage de timp este cam acelaşi lucru. Simulează că trăieşte sau simulează jocul, cum se exprima comentatorul sportiv. Totuşi, ce-ar putea face altceva?

Bătrâna, în schimb, se dovedeşte mai inventivă. Vrea la operă. Filme a văzut toată viaţa; piese de teatru – din când în când. Opera a fost ignorată, deşi se află la doi paşi de locuinţa lor. La primul spectacol au adormit. La sfârşit, bătrâna a încercat să comenteze ceea ce n-a prea auzit. Fostul avocat, în schimb, a dezamăgit-o: „N-am mai dormit aşa de bine de nu mai ştiu când. Poate pentru că am făcut-o pe un fond muzical” şi râde, mulţumit că fusese sincer, la fel ca în trecutul îndepărtat, când nu ascundea cu ce nu-i plăcea să-şi piardă timpul... Să piardă timpul... Ce cuvinte ciudate!... Mai degrabă, să tragă de el... Trăieşte exact acelaşi sentiment ca la vârsta de 30-40 de ani. Nimic nou sub soare, cum ar veni...

Verile, în Bucureşti, sunt sufocante, praful, mirosul de astfalt topit te inhibă, renunţi să mai ieşi, fără treabă, pe stradă. „Altădată, de cum începea canicula, fugeam la mare”, îşi aminteşte bătrâna. Amintirea se schimbă în nostalgie şi nostalgia în dorinţa de-a revedea marea. După cină, în faţa televizorului, ignorând ştirile, care se repetă, bătrâna îi propune partenerului de viaţă să se întoarcă în trecut; să meargă câteva zile la mare. El acceptă formal. Simte că pentru ei muntele ar fi mai potrivit, soarele şi vârsta nu se armonizează, dar evită să-i sugereze bătrânei acest lucru. I-ar aminti că, pe vremuri, el făcuse pasiune pentru mare, pentru băile de soare şi apa sărată – elixirul vieţii. Pasiunile marchează timpul curgător, iar dacă le trăieşti ca pe vremuri, se cade să recunoşti că vremurile au rămas pe loc. Joc de cuvinte, dar bătrânul are filosofia lui. Crede în vârste paralele, între care un om inteligent poate alege; şi-o poate asuma pe cea convenabilă: vârsta biologică, schimbătoare, pe care timpul îşi pune cu fiecare nouă zi amprenta şi vârsta spirituală, ignorată de timp. Sau: spiritul ţine timpul în loc, cum ar veni... Nu-i mărturiseşte bătrânei ce gândeşte, probabil ar crede că s-a smintit la cap. Acceptă ideea de-a merge la mare şi următoarele pensii sunt destinate acestui eveniment. Rup amândoi din economiile pentru obştescul sfârşit cu gândul premonitoriu că timpul hărăzit astfel va întârzia.

Iată-i la mare. Constată surprinşi că nimic nu s-a schimbat: plaja, faleza, ritmul schimbător al valurilor, când monoton, când învolburat. Şi-au propus să ignore recomandările pe care un tânăr medic le face zilnic la televizor: plaje între orele cutare şi cutare, unguent pentru protejarea pielii, atâta timp expunere la soare şi atâta în apă. Fleacuri. Pe vremea tinereţii lor nu era aşa. Rămâneau pe plajă cât era ziua de lungă iar arsurile de piele le oblojeau cu iaurt. „Este adevărat că ignoram răsăritul de soare, apusul, deşi la Bucureşti intrau în planurile noastre de vacanţă”, îşi aminteşte bătrâna. „Seara, mergeam la un restaurant, sperând să aflăm o bere bună şi o friptură. Dimineaţa, ne sculam târziu. Uitam şi de răsărit şi de apus”, recunoaşte bătrânul. Ar adăuga: S-ar putea ca multe atracţii astăzi să nu fi fost posibile odinioară. În schimb, noi nu le observăm. Şi nici nu ne dorim asta. Trecerea timpului este marcată de repere noi, pe care le numim schimbări. Dacă nu le bagi în seamă e ca şi cum ai opri timpul din mersul său, ai trage de el să n-o ia razna, să te poarte cu el şi-n cele din urmă să te lepăde ca pe-un gunoi.

Pe plajă – foarte mulţi tineri, foarte mulţi copii. Desfăşurară cearşaful şi-l întinseră pe nisip. Îşi priviră vecinii. O familie extrem de tânără le atrage în mod deosebit privirile. Bătrânul surâde. Se redescoperă în bărbatul care îşi expune la soare corpul musculos, perfect proporţionat. Privindu-şi propriul corp, astăzi, nu descoperă nicio deosebire de cel al vecinului. Şi atunci de ce să se mai gândească la mulţii săi ani? Timpul a trecut peste el fără să lase urme. Sau l-a împiedicat el să se grăbească. Se amuză: Am tras de el şi continui s-o fac fără pic de efort.

Alături, bătrâna poartă pe genunchi o carte pe care întârzie s-o deschidă. E aceeaşi carte dăruită de soţul ei în urmă cu foarte mulţi ani: Trăieşte-ţi clipa de Saul Bellow. A citit-o de cel puţin douăzeci de ori. Aruncă priviri grăbite spre tânăra care-şi unge faţa cu o soluţie pentru soare. Îi displace totul la această femeie: picioarele, braţele ei sunt numai piele şi os; abdomenul – supt, sânii – inexistenţi. Probabil că în oraşul din care vine este manechin. Bine că nu bate vântul, îşi spune în gând. Ar ridica-o în aer cu cearşaf cu tot. Ca orice femeie, bătrâna nu ezită să se compare cu ea. În ciuda vârstei, se consideră mult mai feminină ca această creatură care, probabil, se împăunează cu anii ei puţini.

Vara a trecut ca de fiecare dată, luând cu ea şi plăcerea de a face seara plimbări lungi în parcul din apropiere, de a hrăni porumbeii din cartier, de a da sfaturi pentru viaţă copiilor preocupaţi numai să bată mingea în spaţiile virane dintre blocuri. „Nu e prea departe timpul când am fost ca ei”, meditează bătrânul. „Chiar dacă e, parcă a rămas pe loc, spune bătrâna. Şi zău că pofta de viaţă a rămas aceeaşi: în fiecare moment mă preocupă ceva, trebuie să fac un lucru oricât de minor.” „Ne-am propus, în toamna asta, să schimbăm tapetul”, îşi aminteşte bătrânul. Bătrâna confirmă: „Şi mobila din dormitor, adaugă. Dormeza are arcurile duse şi, oricum, e de-o vârstă cu bunica. Am văzut la televizor reclama la o mobilă care mi-a plăcut. Cu puţin efort financiar am putea-o cumpăra imediat ce schimbăm tapetul”.

Toamna a dezamăgit pe toată lumea cu capriciile ei. Zilele reci şi ploioase au fost imediat urmate de temperaturi ridicate, inadecvate anotimpului autumnal. Prognozele meteo erau infirmate de o vreme capricioasă, ignorând toate informaţiile venite prin satelit. Planurile de schimbare în locuinţă au fost şi ele uitate sau amânate în momentul când o gripă urâtă s-a abătut peste bucureşteni. Bătrânul şi bătrâna au fost printre primele victime. Au dus-o un timp pe picioare, pe urmă au căzut la pat. N-aveau rude apropiate în oraş. Vecina de palier, o văduvă la vreo patruzeci de ani, s-a oferit să-i ajute. Bani aveau, femeia trebuia numai să le pregătească un ceai, o supă fierbinte, siropuri din plante. Medicamentele recomandate de farmacie – la medic n-aveau cum să ajungă – erau refuzate cu ostentaţie: „N-am luat niciodată aşa-ceva”, se încăpăţâna bătrânul să respingă propunerile vecinei. „Nu băgăm otravă în noi”, adăuga bătrâna. Se refugiaseră amândoi sub o plapumă, pe aceeaşi canapea, dintr-unul din dormitoare. În sufragerie era frig. Deschideau televizorul, butonau la întâmplare, când el, când ea – nimic nu-i interesa în mod deosebit. Când le deschidea uşa, vecina îi privea într-un fel suspect. Bătrânul se mai enerva: „Hei, de ce ne priveşti aşa? Nu ţi se pare că arătăm mai bine ca dumneata?” Vecina nu se supăra. Descoperea la bătrân gălbeneala tot mai vizibilă a frunţii, ochii înlăcrimaţi ai bătrânei, o gâfâială suspectă în respiraţie la amândoi. „Fără antibiotice nu rezolvaţi mare lucru, le repeta. Numai cu ceaiuri de buruieni.” Cuvintele ei rămâneau fără efect.

Rămaşi singuri, bătrânii rememorează evenimente asemănătoare din urmă cu 30-40 de ani. Nu se atinseseră niciodată de pastile, nu fuseseră injectaţi. „Mama spunea că gripa, până nu-şi face treaba ei, n-o alungi din tine cu nimic. Pleacă singură după un timp”, spune bătrâna. „Sunt absolut de acord”, declară bătrânul. După câteva zile, amândurora li se pare că încep să se simtă mai bine. Chiar reuşesc să coboare din pat şi, în ciuda ameţelii care persistă, se târăsc la televizorul cu plasmă din sufragerie.

Duminică seara, cu un ceai înainte şi câţiva biscuiţi pe o farfurioară, bătrâna începe un goblen nou. Cei doi soţi se simt cu mult mai bine, au renunţat la ajutorul vecinei. El butonează pe canalele TV la întâmplare. Nu caută ceva anume, nu-l interesează nimic. Întârzie puţin pe postul cu emisiuni sportive. Îl preocupă vitalitatea unor tineri care-şi dispută întâietatea pe un gazon aproape îngheţat. Este un meci de fotbal sau a fost. În centrul terenului, tinerii îşi dau mâna, schimbă tricouri. „Final de partidă”, anunţă comentatorul sportiv. Nimic despre tragerea de timp. Până la urmă, timpul n-a putut fi ţinut în loc, constată bătrânul, dezamăgit. Ezită să-i împărtăşească bătrânei ce gândeşte.