Pe mulţi dintre noi ne frământă întrebarea: în ce măsură este posibilă astăzi existenţa unei sensibilităţi religioase în materie de poezie? Este compatibilă sensibilitatea postmodernă cu o renaştere a poeziei şi, în sens mai larg, a artei de inspiraţie religioasă? Un răspuns afirmativ la această din urmă întrebare ar putea invoca în favoarea sa, cu prioritate, argumentul metapoeziei, înţeles ca specificitate ireductibilă a valorii estetice. În raport cu aceasta, tot restul (personaj, situaţie, temă, sentiment psihologic) e un „procedeu” menit să contribuie la constituirea unui macrosemn misterios (opera sau, mai nou, „scriitura”), ale cărui efecte esenţiale sunt, pe de o parte, bucuria (bucuria întâlnirii cu o reuşită estetică) şi, pe de altă parte, e vorba de întâlnirea cu „o viziune şi o enigmă”, cum ar fi spus Borges, în „iminenţa unei revelaţii” (chiar dacă aceasta întârzie să se producă).

În mod aprioric, arta deschide pentru orice receptor un orizont de aşteptare al surprizei plăcute (plăcute în chip esenţial, adică estetic), în raport cu care orice neplăcere de ordin psihologic la care face trimitere o creaţie nu ţine decât de „procedeu” şi îndeplineşte astfel o funcţie similară cu aceea a condimentului amar tonifiant menit să intensifice savoarea produsului degustat. Prin această prismă înţeles, caracterul atemporal luminos al metapoeziei este acel cadru aprioric (la care face trimitere, de altfel, ideea de artă minimală), care impune în orice situaţie depăşirea banalului şi a profanului, către o sferă mai adâncă şi mai promiţătoare a trăirii, unde orice poet se vede împins adesea, chiar împotriva propriilor idei şi tendinţe, o dată ce a „găsit”, printr-o străfulgerare, cuvântul fericit. Această „lovitură de trăznet” a verbului poetic acţionează şi ca un paratrăznet, care va respinge interpretările reducţioniste ulterioare. Existând sub auspiciile major definitorii ale esteticului, orice poezie bine scrisă promite să fie, prin natura ei de semn complex şi nesupus raţionalizării factice, o fereastră deschisă spre sentimentul religios.

De aici pornind, poeziei religioase i se cere, pentru a fi cu adevărat poezie, să existe cu naturaleţe. Un atare mod de existenţă nu se afirmă, fireşte, ridicând bariere de limbaj şi ziduri de ideologii în direcţia unei tabere adverse, din care fac parte acele producţii cu orientare vădit relativistă şi desacralizantă. Menirea poeziei religioase creştine, mai cu seamă, este recucerirea firescului în raport cu natura noastră originară. În cartea Structurile antropologice ale imaginarului, unde autorul Gilbert Durand a schiţat temeiurile pentru o fantastică transcendentală, s-a afirmat, pe bună dreptate, că omul se simte cel mai în largul său în mediul poveştilor, al istorisirilor fantastice, al căror efect creşte puterile sângelui, cauzând o benefică vasodilataţie la orice nivel al fiinţei. În genere, fiinţa umană are nevoie ca de oxigen de o imagine transfigurată despre lume, la care se raportează psihologic şi spiritual. În renumita sa carte Pričre et poésie, abatele Henri Bremond a văzut acţiunea „poeziei pure” ca pe o purificare de răul psihologic şi implicit de răul moral. „Răul de care ne curăţă catharsis-ul e de natură psihologică şi numai implicit morală. (…) Patima e un element dăunător în măsura în care tinde să stânjenească activitatea sufletului profund, centru şi sediu al întregii activităţi poetice”. Catharsis-ul restabileşte calmul favorabil receptării frumosului iconic.

Psihologia este elementul din noi cel mai unit cu mediul înconjurător. Aici se decide sentimentul de natură, calitatea autenticului, a naturalului. Dimpotrivă, acţiunea morală (exercitată prin voinţă) pare a marca în primul moment o înstrăinare de cerinţele psihologice imediate. O artă de obârşie religioasă, însă, năzuieşte să facă auzit glasul din chiar inima „naturii regăsite”, a sugerat abatele Bremond. „În sensul riguros al termenului, poetul e un glas – os magna sonatorum – ori nu e nimic. (...) Cu ajutorul aceloraşi cuvinte care, văzute în ele însele, aparţin de învăţături sau de elocinţă, sufletul profund al poetului răzbate până la sufletul adânc al cititorului, până la regiunea lăuntrică a cărei intrare e oprită didacticismelor, fie chiar elocvente. Zguduie acest eu profund, îl ridică, îl asociază la propria sa experienţă”.

Catharsis, aflăm din Pričre et poésie, reflectă ceea ce misticii numesc trecerea de la meditaţie la contemplaţie, adică de la reflecţia nevoitoare la vederea fericitoare. Acesta e şi motivul pentru care Bremond a deosebit poezia de rugăciune. Poezia desăvârşită, a arătat el, nu seamănă cu năzuinţa rugăciunii (în sens de cerere către Dumnezeu), care este ca şi anterioară, căci e „ca şi cum” rugămintea a fost deja împlinită. În mod cu totul asemănător, Karl Barth afirmase despre muzica lui Mozart că este ca şi îndeplinirea faţă de rugăminte, un răspuns liber dat dinainte Cuvântului: „Fiecare «Ęyrie», fiecare «miserere», de oriunde ar veni, nu are oare asigurarea că mila invocată este de mult realitate?!... Dona nobis pacem! Aici avem, în ciuda a tot ceea ce se poate spune, o rugăminte care a fost îndeplinită”.

În felul acesta, conchide teologul, „muzica pură” nu vrea să proclame doctrine, nu impune nimic ascultătorului, nu-l obligă la nici o hotărâre sau atitudine forţată; pur şi simplu îl face ca şi, pentru o clipă, liber, în mediul naturii sale transfigurate. Cu toate acestea, avea să recunoască abatele Bremond, cu cât va fi mai puţin rugăciune (mai specifică din punct de vedere artistic, va să zică), poezia va stârni cu atât mai mult în receptori dispoziţia favorabilă rugăciunii. În acest punct al întâlnirii dintre poezie şi rugăciune nu găsim nici o contradicţie, poentru că natura regăsită nu mai cunoaşte în sine năzuinţe fatalmente străine de ea însăşi.

Părintele Ghelasie Gheorghe remarcă, la rândul său, deschiderea mistică a poeziei: „Versul este «căutarea» Vorbirii primordiale. Versul nu este, încă, Poezie. Poezia este Însăşi «Vorbirea primordială». Énima este Taină şi Grăire, este Poezie şi Vers, este Chip de Gest-Icoană şi Trup de Culoare şi Lumină. Cine va intra în Taina Inimii, va descoperi întâlnirea lumii cu Dumnezeu”.

Cum bine se ştie, miza instinctului artistic este dată de spontaneitate şi acordul liber cu un dat natural. Lucrarea artistică dovedeşte însă că spontaneitatea cea mai curată poate fi regăsită numai după ce ne luptăm cu (rezistenţa vechilor obişnuinţe sau a vechii naturi faţă de) un proces riguros de selecţie. Astfel, o dată realizată, opera de artă ocultează munca facerii ei, dă senzaţia de apariţie graţioasă şi imediată. Altfel spus, oferă impresia maximă de natură originară, obţinută fără efort, ca şi când ar fi existentă de la sine. Harul reuşitei artistice a ocultat lupta cu limbajul, aşa cum Învierea copleşeşte moartea.