Vestea că a plecat dintre noi Mircea Ivănescu a lăsat un gol teribil în inimile celor care au ştiut să-l preţuiască. Dar nu-i mai puţin adevărat că moartea acţionează diferit asupra chipurilor celor dispăruţi, care lasă în lumea lor imagini. Sunt imagini, şi imagini... Astfel, nu de puţine ori constatăm că ne izbim de umbre, nu de nişte chipuri limpezi, atunci când încercăm să reconstituim în amintire feţe trecute prin calvarul morţii. Ceva sau cineva ne opreşte cu îndârjire să privim drept şi clar, cu ochiul interior, la ce a rămas din acea figură umană pe care agonia a sfâşiat-o în bucăţi. În acest caz, observăm că suntem lipsiţi de orice inspiraţie, practic incapabili să facem, măcar o clipă, abstracţie de înregistrarea naturalistică a fenomenului morbid. Simţul selecţiei se inhibă brusc, drept urmare totul rămâne să fie receptat pe orizontală. Adevărul e că, în toate acestea, luptăm cu un sediment spiritual refractar, pentru că, la urma urmei, imaginile post-mortem se constituie ca un fel de sedimente de spirit, manifestări ale unui fundament. Pot fi penetrate de privire sau nu, sunt opace sau luminoase, cereşti sau carnale, deschise sau nu infinitului inimii, care le valorizează retroactiv.

Supuşii Iubirii (Fedeli d’Amore) obişnuiau s-o evoce pe „doamna inimii”, numită şi „doamna virtuţii”, sau, altfel, „doamna miracolului”, cea stând sub semnul iubirii. În context, după cum ştim, iubirea era socotită „stăpâna nobleţei”. Această imagine, se credea, trăieşte prin chiar puterea pe care o dă închipuirii în inimile evocatorilor ei. Apare ca un chip scăldat în lumină, există la modul evocativ, pentru că e aceeaşi în viaţă, în moarte şi după moarte. Lumina ei nu clipeşte, indiferent de timpul şi locul de unde vine. Esenţa unei astfel de apariţii infinit memorabile este forţa ei evocatoare, strălucirea pe care o răspândeşte mai ales post-mortem. Se corelează anagogic cu ideea de „doamnă a cugetului”, fiind cea care trezeşte „dreptul apetit”, după medievali şi, tot după ei, îşi destramă şi îşi distruge contrariul, sfărâmă viciile conaturale, având puterea de a reînnoi starea acelora care o privesc.

Sunt chipuri, aşadar, asupra cărora moartea ce strică vieţi şi imagini nu are deplină putere. Tocmai de aceea, săvârşirea din această viaţă a unora dintre noi – ce-i drept, nu mulţi – seamănă cu o păşire mai departe în împărăţia unei poveşti fără sfârşit. Se întoarce o altă filă a cărţii.

Ca un Cavaler al Tristei Figuri, poate ultimul vlăstar dintr-o stirpe ce s-a stins, Mircea Ivănescu a trecut dincolo, dăruindu-ne, însă, lumină. După ani de vieţuire consumată în cercul unei discreţii enigmatice, la fel de enigmatică după cum îi e şi poezia, ne-a fost dat să-i vedem abia acum (culmea ironiei?...) faţa rămasă mai vie decât niciodată pe care veşnicia o scaldă.

Despre Mircea Ivănescu s-a spus că deţine arta de a artificializa naturalul şi a da naturaleţe artificialităţii, printr-o rară ingenuitate organică. Livrescul, imaginarul sunt, la Ivănescu, realităţi virtuale, dar nu mai puţin reale decât materia percepţiilor uzuale, corelată cu universul sentimentelor ordinare. Este unul dintre puţinii poeţi la care ironia se aplică dublu, erodând în acest caz, şi în primul rând, iluzia curentă că „suntem ceea ce suntem”. Mai degrabă sună mesajul grav şi tăinuit patetic al acestei poezii: suntem ceea ce nu suntem, ceea ce nu îndrăznim să fim, decât, poate, în vis, în fantezie, în credinţă, în inspiraţie, în dragoste.

Considerată de Marin Mincu una din formulele modelizante ale poeziei româneşti din ultima perioadă, opera poetică a lui Mircea Ivănescu rămâne de receptat ca atare, ca un model demn de urmat, ce „provoacă la maxim actul poetic”, după expresia criticului Mincu, prin situarea în scriere „ca într-o iconicitate artistică a realului”. „Ambiţia secretă a poetului este aceea de a surprinde, totuşi, realul proaspăt, nealterat de fantasmele depozitate în memoria culturală. De aceea, poezia sa pleacă adesea de la surprinderea faptului imediat, care este apoi ridicat la scara poeticului” (Marin Mincu).

„Fin psiholog, Ivănescu intuieşte în facultatea memoriei mai mult decât funcţia de a înregistra cantitativ trecutul. Calitativ vorbind, a memora înseamnă a fi inundat de lumina şi de puterea imaginii, ce decurg din dragostea ce înveşniceşte un chip. O figură care rezistă în actualitatea memoriei este, de fapt, amprenta vie a veşniciei, ca un foc pururi nestins. Contrar a ceea ce se crede de obicei, memoria îşi exercită, în acest sens, funcţiunea sa intens prezentificatoare, ei fiindu-i dat să păstreze prezenţa şi prezentul, salvându-le pe acestea de la înec în entropie, la ani-lumină distanţă de geamandura speranţei. Pentru aceea, «imaginea care să ne rămână/ ar fi doar aceea pe ea înfăţişând-o, deodată în faţa noastră, privindu-ne în continuare». Prezentul, deci, ţine de regimul propriu imaginii, de modul sufletesc cu care primim şi/sau se lasă primită o imagine. De obicei, începem să trăim în prezent abia după ce s-a consumat prezentul – celălalt prezent, «al vorbelor care nu se fac imagini». Între vorbe şi imagini, ţine să precizeze poetul, şi o face explicit, e o distanţă de la pământ la cer. Vorbele care nu ajung să devină imagini, să fie deci reţinute, nu au puterea de a se întipări, de a se întrupa în suflet. De aceea, vorbele sunt caracterizate ca tot ceea ce poate fi «aruncat». Apariţia descrisă ca un proces de concretizare a figurii, devenirea ei la claritatea imaginii dă măsura chipului în cheie expresivă. Chipul sintetizat în concret – în concretul cel mai lăuntric – ca figură nu mai poate fi gândit după tiparul obiectelor percepute pasiv, acele lucruri exterioare, cu un substrat preexistent, actualizat la contactul cu organele de simţ. Tocmai de aceea, faţa femeii iubite, prin apariţia ei, înseamnă mai mult decât realitatea dată, e o realizare, o achiziţie calitativă, un moment genezic, asemănător creaţiei în fiecare moment. Apariţia face să irumpă calitatea, sugerând o epifanie, cu trimitere la arhetipul Schimbării la Faţă. Poetul, ca un maestru al artelor succesiunii, fascinat deopotrivă de Mozart şi de Liszt, trăieşte cu nostalgia tainică de a «ţine minte chipuri»” (Carmen Caragiu-Laswell, „Memorie şi prezent”, în revista Condiţia umană, Jabalpur, Nr. 3/ 2010).

Interesant de remarcat la Ivănescu este faptul că pune în circulaţie un metabolism al luminii, încorporator de universalitate. Treimea, arhetip creştin al armoniei, pare a guverna realităţile interumane, conferind chipurilor acea aureolă metafizică mai presus de bunul plac subiectiv. Rivalul în dragoste îşi descoperă chipul la fel de luminat ca şi cel al iubitei, „când ea mi s-a aplecat în faţă spre el – şi i s-a luminat lui faţa – ca şi cum şi-ar fi înălţat-o prin soarele sfărâmat în zăpadă”. În acest punct trăim cu sentimentul sublimului, descris de romantici ca sentiment mixt, în care fuzionează bucuria şi suferinţa. Iată-l pe poet comportându-se în chip exemplar poetic, repurtând victoria asupra omului gelos din el. Căci a fi poet cu adevărat înseamnă a primi imagini vii de oriunde, fără nici o închidere în parţialitate şi resentiment. În cazul lui Ivănescu, avem de-a face cu un poet pur, din stirpea celor care au ieşit din strâmtoarea instinctului, avântându-se în larg de spirit.