Dragobetele la români, sărbătoare laică a iubirii renăscânde, se celebrează pe 24 februarie. În diferite tradiţii, datând din antichitate, jumătatea lunii februarie se asociază cu dragostea şi fertilitatea şi cu ziua în care păsările migrează. Astfel, de Dragobete este interzisă sacrificarea păsărilor. „Ziua îndrăgostiţilor”, cunoscută şi sub numele de „ziua păsărilor”, este legată în chip misterios de chipul şi de viaţa înaripatelor.

Lesne de transformat în simbol, prin zbor şi cânt, pasărea a fost preferata poetului clasic. Dar Nietzsche însuşi intuise în existenţa zburătoarei forţa vieţii, care tinde spre mereu mai mult şi mai bine, pe tărâmul frumosului şi al concretului. Ne amintim de invitaţia adresată de acest gânditor semenilor săi însetaţi de frumos, chemându-i în locul unde aşteaptă lumea ca o grădină, lângă trandafiri, albine şi zbor de porumbei. Însă mai cu seamă el le şoptea oamenilor să vină lângă păsările cântătoare, ca să înveţe cântecele lor. „Cu păsările, natura a fost parcă mai darnică decât cu alte vieţuitoare. Aripile le transportă prin spaţiu, glasul le ajută să comunice cu semenele. Frumuseţea şi zborul ne încântă ochii, iar cântecul lor este una din cele mai alese şi mai vii plăceri ale auzului” (I. Bordeianu, Minunata lume a păsărilor, ed. Albatros, 1989, p. 40).

Cântecul acesta nu are doar funcţia de anunţ matrimonial. S-a constatat de către ornitologi că pentru păsări a cânta reprezintă o nevoie emoţională vitală, care efectiv le face plăcere. Puişorii de mierlă, pitulice sau măcăleandru cântă pe când sunt în cuib, cu tot corpul vibrând în ritmul cântecului. Astfel, se spune că păsările fac adevărate exerciţii de reflexivitate, intonând încet, parcă ascultându-şi producţiile sonore, după care încearcă noi note, noi combinaţii, îmbogăţindu-şi constant repertoriul. În parcul Sokolniki din Moscova, chiar în apropierea unei estrade deschise, unde se interpreta frecvent muzică clasică, privighetorile locului au atins o măiestrie unică, recunoscută ca atare de către specialişti, impovizând pe teme din clasici. Henri Piéron, fondatorul psihologiei experimentale în Franţa, a stabilit că audiţia tonală este strâns învecinată la păsările cântătoare şi la om. „La anumite specii de păsări se observă manifestări ale unei vieţi pe care o putem numi adecvat ca veritabil «estetică»” (Henri Piéron, De l’animal ŕ l’homme, Albin Michel, Paris, 1953, pp. 63-64). Geneza sensibilităţii estetice a fost pusă în relaţie cu un instinct înnăscut, până la un punct comun omului şi animalului, şi fiind diferit de funcţiile selecţiei sexuale. De altfel, etologul Konrad Lorenz a făcut observaţii minuţioase conform cărora la unele specii de păsări există o logodnă lungă înainte ca păsările să nuntească, atunci când ating maturitatea sexuală. Pe durata logodnei, l’amour d’art şi jocul de dragul jocului caracterizează comportamentul acestor făpturi înzestrate nu doar cu instinct, ci şi cu sentimente puternice. Nu mai puţin, însă, pregătirile şi dansurile nupţiale ale înaripatelor continuă să fascineze privitorul uman. Mierloiul-de-mătase din Australia ridică un adevărat palat de nuntă, cu intrări boltite din ierburi alese, pentru a-şi primi aleasa, într-o ambianţă ce se compune, de asemenea, dintr-o mulţime de obiecte strălucitoare – tot felul de zdrenţe colorate, zorzoane, scoici, pene de papagal, pietricele, cochilii, cutioare de tablă – aduse de la mari distanţe, cu care, adunate, s-ar putea umple şi o găleată întreagă. „Cavalerul îndrăgostit se plimbă grav în jurul palatului, admirat de doamnele adunate, se opreşte în faţa intrărilor şi cu ciocul loveşte pe rând scoicile, pietricelele, oscioarele, cutiuţele, apoi, cu penele umflate şi cu tremurături din aripi, face încercări să cânte şi, la urmă, copleşit de emoţie, începe să fluiere” (Minunata lume a păsărilor, p. 55). Scena e demnă de un teatru comic, în notă duios-ironică. Pasărea-grădinar îi dăruieşte alesei flori proaspete, neuitând să le înlocuiască atunci când se veştejesc. O pasăre violetă din Australia e considerată o minune a naturii prin frumuseţea şi obiceiurile ei. Are penajul de culoare albastru-violet, iar ochii albaştri precum cerul. Curios e faptul că respectiva făptură adună podoabe, toate de culoare albastră, pe care le distribuie pe o platformă nupţială. Mai mult, ea îşi perfecţionează opera de artă, culegând fructele roşii dintr-un arbust şi făcând din ele o pastă, prin frământare în cioc. Cu această pastă execută desene liniare surprinzătoare pe suprafaţa platformei.

Evident îndrăgostite de frumos, păsările cunosc raptusul dragostei şi prietenia omului. „Chiar când este rănit de moarte şi este prins de vânător, cocoşul de munte continuă să cânte până la ultima zvâcnitură a inimii” (ibid., p. 58).

Se cunoaşte şi faptul că păsările sunt capabile de o afecţiune unică, de fixare şi evocare afectivă în raport cu omul, chiar de dragoste şi recunoştinţă faţă de acesta, atunci când el le simte psihologia şi le câştigă încrederea. Un cocor domesticit începea să danseze ori de câte ori stăpânul îi cânta şi bătea din palme. Un pui de cuc, rămas orfan şi îngrijit de om, n-avea să-şi uite binefăcătorul niciodată. De câte ori îl vedea, se lăsa pe umărul lui, ca nebun de bucurie. „Nu ştia cum să-şi manifeste dragostea, bătea din aripi, gungurea, îşi plimba ciocul prin părul meu. Trebuia să-l liniştesc prin vorbe dulci şi mângâieri” (ibid., p. 153). Imitatio homine se arată a fi un sens al devenirii pentru viaţa păsărilor, atrase în procesul umanizării naturii. Elocvent, în contextul menţionat, aş putea cita un exemplu cunoscut de mine personal. „Eroul” lui e un cocoş crescut de mic în compania omului, dar şi a audiţiilor muzicale. O notă de umanizare din ce în ce mai marcată începuse să-i caracterizeze glasul, care emitea onomatopee surprinzătoare, trecând cu o flexibilitate jucată de la o înălţime la alta, parcă aruncându-se de la mari distanţe pe scara tonurilor şi subtonurilor. Semăna în această privinţă cu un copil care se joacă cu propriul glas şi care ştie să se bucure atunci când îşi provoacă sieşi adevărate efecte comice. Să recunoaştem, e o bucurie inedită pentru o fiinţă non-umană.

Multe s-ar putea spune despre păsări, fiinţele atât de dragi poeţilor. După modelul lor, a fost creat Peter Pan, copilul care avea să rămână pentru totdeauna copil, numit şi copil-pasăre. „A avea încredere înseamnă să ai aripi”, sună convingerea lui J. M. Barrie, părintele literar al pruncului zburător din grădina Kensington.