de timpul tău ca de un cablu
te ţii, pe versantul cuvintelor
se năpusteşte în subsolul paginii
viaţa. dispari în acest aliaj de zile şi nopţi,
din care ies pe bandă rulantă
tăioase priviri. poate ei, dispăruţii, văzând,
să-ţi bată pe umeri şi praful să-l lase
uşor, încălţărilor. temătorii localnici
ai clipei vor ascunde-n surâsuri
sângele cu pereţi falşi. şi totuşi, e vreme
de a întâmpina nisipul mişcător al feţei.
pe scripetele unei voci coboară peste râu ceaţa.
de la a cunoaşte la a nu cunoaşte un om
e doar un pas: ci te-ncumeţi.
*
mâine vom lăsa toate:
locurile însetate să fie privite
vor aluneca pe geam,
ca o picătură de ploaie
tăind obrazul tău oglindit
vom vorbi despre cele uitate
cu febrilitatea uitării.
de sub pelerina-i ridicată de vânt,
lumea ce ne uită încet
dănţuind în amurg
ne va zări de departe,
cum şi-ar aduce aminte
de ploaie pământul
în care-au înţepenit plugurile.
*
castelul din limba uitată aşteaptă:
vei înnoda străzile gemene,
căutând în vitrine, în nori,
în pereţii cu broboane de must
copilul de zăpadă.
cormorani vor înfige pliscuri de-argint
în ape-mpletite eşti o flacără
întinsă pe trup de cuţitul dimineţii.
*
un copac înclinat ca turnul din pisa
are numele unui erou de demult.
eşti insula din mijlocul unui val uriaş,
aşteptând să eşueze pe nisipul de aur
naufragiaţii unui mileniu sfărâmat.
o respiraţie face ocolul pământului:
ochii pictaţi pe ape duc soarele teafăr
spre încăperea săpată în stâncă.
*
cu o tăcere grea peste alta încep oamenii
să-ntârzie a privi. trupul dă semne: un pas apăsat,
un oftat. căzută-năuntru, vederea lor bună
se umple de lucruri cu margini tăioase.
e mai comod să nu ştii, să uiţi, să nu afli
că o minune şi-a pierdut rostul
pentru că lumea-ncepe cu tine.
ceea ce-ţi reuşea odată, pare un vis,
pentru că tot ce ai dar nu eşti
fără să bagi de seamă se şterge
şi nu-i aici, nici dincolo, darul.
iar dacă eşti, nu pentru tine-i alipit
la fiinţă acela, ci pentru multa Bunătate
ce din sicrie de aer cu faţa spre altul ne-nvie.
*
o frunză lipită de tine ascunde
un loc vulnerabil? licărul feţei
se stinge pe ape: toamna începe
la capătul lor eşti tatăl a cărui viaţă-i deja
pământul din care, ieşind, îşi fac loc
sub soare şuviţe. o pată pe discul de aur
se-ntinde eşti tu, trăgând peste umăr
depărtata chemare. o pelerină albastră
e marea, alunecă-n vânt lumina-i difuză.
veştile ei sunt o şoaptă cântată a plâns,
între săbii de lemn, doar sacul pe spate,
din care un fir de nisip, ca o rugă,
de cealaltă parte a lumii, pe iarbă se lasă.
*
asculţi strigătul după apă al celulelor,
contracţia lor simultană,
inversarea de sarcină a membranei depolarizate rapid
prin pereţii ei, potasiul eliminat,
sodiul năvălind în interior,
muşchii din pereţii vaselor strângându-se încet şi
tu zâmbind, în pofida cefaleei,
sub vulturii rotitori ai amurgului.
sângerii, norii: sunt viaţa netrăită alergând înainte,
alunecând în genunchi
peste cârduri de raţe sălbatice.
simţi apăsarea pe talpă a pietrelor
un şarpe de apă te duce între coloşii tăcuţi:
aici se întâlnesc, fără ştirea lor, sufletele.
strigătul lor netulburat urcă la cer,
ca o mână pe frunte ştergând sudoarea.
aici, zâmbetul tău e o flacără topind carnea,
un zid prin care circulă torţe
în întunericul roşu.