| Articole |
| Versiunea PDF |
| Evenimente |
| Premii |
Poeziede Florin CostinescuAdună-te Adună-te încă, adună-te, din mările secate de tunete, regăseşte-te , regăseşte-te încă până nu te soarbe ceaţa adâncă, Caută ţărmul, mereu mişcătorul, şi-n palmă apă-ţi va turna însuşi Izvorul, caută Raza începătoare a toate - Ea îţi va deschide uşile ferecate, Deprins de vâltoarea atâtor primejdii, Raza te va-mbrăca în straiul nădejdii, ţesut în tăcere de maicile cerului, la războiele veşniciei, la războaiele efemerului Veghea trăgătorilor de elită De sus, de pe clădiri somnolente împodobite cu bigudiuri cereşti şi antene cu timpane ultrasensibile, trăgători de elită veghează în zale de aer tare mişcarea păsărilor la mare înălţime, rotirea frunzelor în căderea lor leneşă şi distrată, integritatea nodurilor de cale aeriană pe care circulă nevinovatele vrăbii, libertatea manechinelor de plastic, din vitrinele cu umerii goi şi şolduri provocatoare; totul le atrage atenţia şi le ţine aproape degetul de trăgaci, ieri au tras într-un muşuroi de furnici pentru că li s-a părut suspectă greutatea dusă în spate: victime colaterale! Trăgătorii de elită sunt îngerii păzitori ai Civilizaţiei Cartelei Genetice; n-au nici un grad de rudenie cu divinitatea, cu penelul lui Tiţian, al lui Rafael, al lui El Greco, de sus, de pe clădiri pe care deseori se odihnesc stelele, ei stăpânesc cu lunete de ultimă generaţie traseele de protocol, ceremoniile în aer liber, scenele de asfalt şi piatră cubică ale lumii: mare atenţie la viaţa clovnilor li s-a spus, mai ales când evoluează în pieţe publice şi fac băi de mulţime - mai ales când se află pe scara avioanelor şi salută cu mâna ridicată, când primesc onorul pe covoarele bine întinse desfăşurate în grabă şi se porneşte fanfara... Iluzia îmi mai face ochi dulci Iluzia îmi mai face ochi dulci, îmi mai întinde câteodată paharul, hai,urcă în pat, hai, dă cu zarul, Ştiu jocu-i demult, de când eram tânăr, îmi punea sabia-n şold şi şoimul ager pe umăr, Îmi spunea că iubirea e-o sferă-n rotire, o, iluzia îmi era cea mai sfântă Psaltire, Odată - ştiu - m-a trimis negăsitul să-l caut şi m-am întors precum Pan, cu un flaut, Fără să-nvăţ, am cântat doar în mână ţinându-l, în acea şoaptă a-nnoptat, învins, însuşi Pământul Iluzia îmi mai face ochi dulci, îmi mai întinde paharul: stai cuminte - îi spun: fumul cu fumul, jarul cu jarul Numai omul Ramura aceasta este bucuria noastră, spuse pasărea zburând din ramură în ramură fără să se uite înapoi; piscul acesta este visul nostru spuse cerbul sărind din piatră în piatră; vizuina aceasta este culcuşul meu spuse ursul cătutându-şi din vreme în vreme o altă vizuină; Numai omul nu poate spune despre orice loc de pe lume că este temelia trupului său... în veacul nostru indecent pare-o relicvă din Ninive, Lumina lui, izvor bizar, mai pâlpâie ca focul sacru, învăluind crepuscular, pe Cupidon trăgând cu arcu, De-ar fi ca astăzi să-l transport din timpu-n sine scufundat, n-aş refuza niciun efort să-nchiriez un tren blindat, Păzit de-o mie de soldaţi cu arma strajei la picior, din jertfa clipei întrupaţi gata oricând pentru onor, Căci hoţii de antichitaţi de-abia aşteaptă-o lovitură Chiar netrecut încă în cărţi surâsul tău e artă pură |