În staţia de autobuz de la intrarea în comuna Topleţ ajunse o femeie cu un copil de câteva luni în braţe. Femeia, oarecum tânără, nu părea din părţile locului; sau cei câţiva oameni care aşteptau autobuzul pentru Caransebeş n-o recunoscură. „Bună ziua”, „bună ziua” – necunoscuta ezită înainte de a intra în cabina de aşteptare.

– Aici vine maşina pentru Caransebeş?

– Trebuie să sosească, îi răspunse un bărbat, cam în răspăr.

– Vine de la Orşova?

– De la Orşova. N-are de unde să vină din altă parte.

Cuvintele lui stârniră zâmbete şi şuşoteli. De-o parte şi de alta – munte. Între şoseaua naţională şi comuna Topleţ – râul Cerna. Între Orşova şi oraşul lor – numai câteva sate. Întrebarea femeii li se păruse aiurea...

Necunoscuta potrivi pălărioara de soare pe capul micuţului şi-şi făcu loc pe băncuţă, lângă ceilalţi; adăugă şi câteva vorbe de mângâiere. Apoi zâmbi către vecini.

– E al dumitale? întrebă careva.

– Păi dar... Al meu... Puiul mamii... Şi către copil: n-avem decât câteva luni. Dar mâncăm deja supică cu morcov şi cartofi piure. Şi cărniţă pasată, şi...

Privirile celorlalţi se îndreptară spre copil. Era negricios la faţă, doi ochi mari, negri, cu globurile uşor ieşite din orbite. Câteva smocuri de păr de o culoare îndoielnică ieşeau de sub pălăriuţa de soare, ascunzându-i urechile. Epiderma gâtului părea acoperită de o crustă, închisă şi ea la culoare.

– Nu prea seamănă cu mama, glumi o munteancă.

Mama era relativ frumoasă: micuţă de statură, corpolentă, roşie în obrajii ca două gogoşi bine prăjite; frumuseţe de bănăţeancă autentică.

– Mai mult cu ta-su, spuse. Chiar la tăticul mergem acum. Ne aşteaptă la Caransebeş cu maşina. Pe urmă, ne pornim către casă, în satul nostru...

– Aşadar, cobori la Caransebeş..., spuse aceeaşi munteancă.

– Te miri, cumva? bănui femeia.

– Nu, nu... Doar copilul... N-am mai văzut...

– Ce n-ai mai văzut?

Bărbatul cu straiţă de oier interveni împăciuitor:

– Ei, vorbe de muiere. De văzut, nu vezi multe într-o viaţă..., şi se închină: Doamne, iartă-mă!

– Nu credeam că-i al dumitale, se băgă în seamă şi femeia cu săcuiul cu nuci, între picioare... La noi, copiii sunt altfel, schimbă vorba.

Femeia cu copilul dădu să spună ceva, dar bărbatul lângă care se aşezase i-o luă înainte:

– Ei, dracu... Copil, cum să fie? N-o fi chinez!

– Doamne fereşte, n-am spus asta..., se scuză bănăţeanca.

Discuţia fu întreruptă de câteva sunete guturale ale copilului. Pe urmă, începu să scâncească. Între buzele neobişnuit de mari apăru o spumă albă. Începu să dea din picioruşe.

– Uşor, cu mama, uşor puiuţ, acum ajungem acasă, încercă mama să-l liniştească.

Bărbatul de lângă femeia cu copil se ridică şi se strecură afară. Ceilalţi îşi făcură cruce fără să se privească. Urmăreau parcă înspăimântaţi reacţiile micuţului.

– O fi bolnăvior? presupuse careva.

Mama se supără de-a binelea:

– Cum să fie bolnav, nene! N-a suferit nici de cea mai uşoară răceală. E copil. Toţi copiii fac la fel, la vârsta lui. S-a pişat pe el.

– Schimbă-l, îi recomandă bănăţeanul.

– De-asta stau acum? Să vină autobuzul şi-l schimb pe urmă... Parcă n-aţi mai văzut copil mic!

Văzuseră, în schimb, copilul din braţele femeii... Ezitau să spună ce gândesc. Îi întoarseră spatele. Copilul se zvârcolea în braţele mamei ca apucat. Când începu să urle, ieşiră cu toţii afară.

Autobuzul opri în staţie şi muntenii se buluciră în faţa uşii. Mama cu copilul rămase la urmă. Micuţul se opri din plâns, ca prin farmec, la sosirea maşinii.

Le veni şi lor rândul să urce. Şoferul tăie biletul, murmură un „mulţam” pentru restul de bani refuzat de pasageră, dar privirile sale se fixară asupra bebeluşului într-un fel care o provocă pe mamă:

– De ce ne priviţi aşa? Ce vi se pare anapoda?

Anapoda nu i se părea nimic omului, în schimb copilul... Nu reuşea să-şi desprindă privirile de la prunc. Femeia înţelese:

– Trebuie cumva să plătesc şi pentru el? ridică tonul.

– Nu, nu... E prea mic, se bâlbâi omul... Hai să-i dăm drumul. Nu mai urcă nimeni.

– Sunteţi sigur? ezită femeia să-l creadă. Am bani să plătesc.

– Am spus nu, repetă şoferul. Mergeţi de vă ocupaţi locul. Plecăm…

Femeia dădu să se retragă. Chiar făcu doi paşi spre interiorul maşinii, când îl auzi pe omul de la volan:

– Ce copil urât! Aşa ceva nu mi-a fost dat să văd până astăzi... Doamne fereşte!

Mama se opri în loc. Auzise bine cuvintele. Nu reacţionă violent; se afla încă sub şocul vorbelor rostite de şofer către nimeni. Cu siguranţă, nu-i fuseseră adresate ei. Se întoarse brusc:

– Aţi spus ceva?

– Nu, doamnă. Mergeţi de vă ocupaţi locul.

– Am auzit ceva relativ la copilul meu...

– Vi s-a părut, i se răspunse obraznic. Haideţi, că n-am timp..., şi ambreie puternic.

Mama renunţă să continue şi se îndepărtă, căutând un loc liber. Erau destule. Încercă în primele rânduri. Fu refuzată cu mormăituri grosolane:

– Du-te mai în spate... Aştept pe cineva la staţia următoare...

Femeii i se părea ciudat că toţi aşteptau pe cineva la staţia următoare, dar nu ripostă. Îi sunau încă în urechi cuvintele şoferului. Ajunse la ultimul rând de scaune şi se răsturnă ca o mămăligă pe unul dintre ele. Tânărul domn – individul era îmbrăcat în haine de oraş, chiar elegante, iar impresia de „domn” o făcea cămaşa albă, cam roasă la guler, dar curată, şi cravata înflorată – nu reacţionă în niciun fel la prezenţa perechii. Şi privirea lui fu atrasă de figura copilului, dar, spre deosebire de indivizii de-adineaori, zâmbi. Mama observă, însă luă gestul străinului ca pe un semn de bunăvoinţă.

– Sper să nu vă deranjăm! spuse pe un ton iritat.

– Nu doamnă. Este o maşină publică. Avem aceleaşi drepturi.

O vreme, nu scoaseră niciun cuvânt, deşi domnul stăruia cu privirea asupra copilului, cu acelaşi zâmbet discret pe figură. La rândul ei, mama încercă să se concentreze asupra peisajului drumului, dar furia continua să crească în ea cu o intensitate sporită. Involuntar, izbucni, strecurând printre buze:

– Ce nenorociţi! Ce lume sălbatică! Într-o ţară care se pretinde civilizată...

Tânărul domn înclină capul afirmativ, în virtutea mentalităţii unui popor care acceptă şi aprobă orice aluzie la lipsa de educaţie a conaţionalilor săi. Din fericire, cei de faţă fac excepţie, răul este în altă parte. Tânărul domn nu face excepţie şi după ce s-a conformat obiceiului mioritic, vrea amănunte:

– Ce vă necăjeşte, doamnă? Dacă indiscreţia mea nu deranjează...

Femeia îşi leagănă copilul, pe punctul de a adormi, ezită, dar calitatea de „doamnă”, recunoscută de vecin, o determină să spună ceva:

– Am plecat o lună de zile într-o ţară exotică, n-are importanţă unde, bananieră, numită peiorativ, din lumea a treia, recunoscută oficial, dar aşa ceva acolo nu mi s-a întâmplat să văd. Oameni simpli, însă nu ţi-ar fi adresat un cuvânt jignitor. Pe când aici, ne pretindem europeni.

Tânărul deveni interesat de subiect:

– O ţară bananieră? zice, privind ostentativ spre micuţul din braţele femeii, aţi avut şansa asta?

– Ce şansă, domnule? Obligaţii de familie. Obligaţii morale, ca să zic aşa... Tatăl meu a părăsit-o pe mama în urmă cu foarte mulţi ani şi abia la bătrâneţe şi-a amintit că are şi în România un copil, pe lângă cei patru zămisliţi acolo cu o mulatră. Mi-a făcut invitaţie în familia lui şi n-am ezitat. O lună, într-o ţară exotică, nu e la îndemâna oricui.

– Bineînţeles, cine nu şi-ar dori asta?

– O lună printre negri, maimuţe şi papagali... Câţiva albi: tatăl meu, unul dintre aceştia.

– Extraordinar! Un loc plin de culoare şi... şi..., habar n-avea ce să mai spună.

– M-am plictisit repede. Papagalii... Maimuţele... La început, m-au amuzat. Dar te saturi de orice, până la urmă.

– Tot acasă e mai bine, consimţi tânărul, ca să spună ceva.

Copilul începu să se zvârcolească în braţele mamei; îi căzu pălărioara, dând la iveală un păr lung şi aspru care i se revărsă peste frunte şi gât. Femeia reuşi să-i adune părul sub pălăriuţă şi-o strânse cu un elastic. Tânărul părea fascinat de ceea ce vede, în timp ce muşchii feţei vecinei de scaun se încordau, favorizând apariţia unor vinişoare oscilând între culorile albastru şi negru închis. Buzele îi tremurau.

– Acasă? izbucni deodată. Ce găsesc acasă? Ură, prostie şi nesimţire.

– Doamnă! îşi ridică tânărul privirile de pe chipul copilului.

– Să nu le luăm apărarea! continuă femeia pe acelaşi ton.

– Cui, doamnă?

– Uite, de cum am urcat în autobuzul acesta, şoferul, în loc să-şi vadă de treabă, a catadicsit să mă jignească. Fără niciun motiv. Un om civilizat nici n-ar fi băgat de seamă. Şi-ar fi văzut de volanul lui.

– Ei, na! Ceea ce spuneţi e de necrezut, spuse tânărul. Autobuzul e un mijloc de transport public. Nu-şi poate permite nici conducătorul auto să-şi imagineze că e proprietatea lui... Să se manifeste sfidător faţă de pasageri.

– Sfidător? E puţin spus. I-au ieşit din gură nişte cuvinte... E greu să le reproduc. Nu mă cunoştea.

– Înţeleg... Greu de acceptat, într-adevăr. Şi ne credem civilizaţi.

– Am trăit o lună printre papagali, maimuţe şi şerpi cu clopoţei. N-am avut niciun necaz. Cât despre indigeni... Vai, ce oameni! Cât de civilizaţi! Nu-ţi treceau pe dinainte, dacă nu-i băgai în seamă. Erau fericiţi când te apropiai de ei şi încercai să le vorbeşti.

Tânărul îşi plimbă din nou privirile peste faţa copilului. Din instinct, n-o făcu ostentativ.

– Şerpi cu clopoţei, papagali şi maimuţe, aţi spus? încercă să schimbe subiectul; nu reuşi.

– Iar domnul şofer – probabil, se crede domn –, se află în vorbă cu o femeie pe care n-a văzut-o în viaţa lui. Doamne, ce-a putut să spună! Simt că-mi ies din fire. Nu sunt agresivă, dar nu pot lăsa lucrurile aşa. Ţin la demnitatea mea. M-au respectat oameni care trăiesc o viaţă printre papagali şi şerpi cu clopoţei.

– Şi maimuţe, adăugă tânărul.

– Simt că înnebunesc! Nu mai ajungem odată la Caransebeş. Să-l iau de gât.

Autobuzul opri, între timp, la intrarea în Băile Herculane. Conducătorul auto se adresă pasagerilor:

– Rămânem aici numai 15 minute. Puteţi coborî să vă mai aerisiţi.

Femeia cu copilul se ridică brusc de pe scaun. Ezită... Vecinul cel tânăr o încurajă:

– Răcoriţi-vă, doamnă. Spuneţi-i câteva vorbe să le ţină minte... Să afle că el depinde de noi, nu noi de el.

– Cred c-am să-l şi bat, scrâşni femeia din dinţi.

Tânărul o prinse de un cot:

– Ca să vă fie mai uşor, daţi-mi maimuţica s-o ţin eu, spuse prevenitor.