Barbu Călin intră în primărie cu o grabă suspectă, dând buzna, cum se spune în popor. Cei câţiva săteni care-şi aşteptau rândul să intre în audienţă la primar n-au reuşit, în primul moment, decât să-şi încrucişeze privirile, surprinşi. Barbu Călin nu se număra printre fruntaşii satului, dar era cunoscut ca un om muncitor, cu gospodărie aşezată şi care-şi vedea de familia lui. Nu intra în conflict cu nimeni, altfel spus. Acum, îi ignorase pe cei care ar fi trebuit să aibă prioritate înaintea lui să intre la primar...

„Călin...”, se dumeri unul dintre cei patru bărbaţi.

„El, da cine altu’?” confirmară ceilalţi, jucându-se cu căciulile; un joc care le trăda iritarea de-a fi fost ignoraţi.

„N-a dat nici bună ziua”, aruncă unul vorbele, dar fără să se mire prea mult.

„Nu-i era felul”, adăugară ceilalţi.

Dincolo de uşa capitonată a primarului, discuţia se aprinsese după momentul de uluială al edilului.

„Nu se poate, nea Căline, nu s-a pomenit în satul nostru de extratereştrii”, explică omul autorităţii locale.

„Nu sunt beat, domn’ primar”, se îndârji ţăranul.

„Văd.”

„Şi e aşa cum vă spun. Ăla aducea a om şi zbura.”

Barbu Călin, care de curând se procopsise de la fie-sa din Bucureşti cu un televizor cu plasmă la care avusese prilejul de-a vedea şi sminteli – cum se lăuda printre vecini –, în afară de ştirile prevestitoare de rău, reluă întâmplarea la care fuseseră martor şi care-l dăduse peste cap, după părerea lui.

„Cum v-am spus, ies din casă şi intru în plaţul din spate să iau un braţ de coceni pentru vitele de le am. Şi ce văd? Înapoia uneia dintre glugi se furişează cineva. Pe urmă, vine în faţă, pe urmă se face nevăzut. Pe urmă, îl văd, mă vede, nu dă semne că ar vrea să spună ceva. Tace. Şi eu: Care eşti, bă, acolo? Nu mă dumiream: pe unde a intrat şi ce are de gând. Să se pişe – l-o fi prididit – sau să fure coceni. Drace! Care eşti, bă, acolo? Şi ăsta tace. Fac câţiva paşi. Îl văd mai bine. Nu-i de pe la noi. Înţolit într-un trening verde cu o bluză la fel, şi gulerul răsfrânt cam peste cap. Bă, ce caută ăsta în grădina mea? Prind ceva curaj, mai fac doi paşi. Şi deodată... Îl văd că se ridică în aer. Ca pasărea, domne primar, da’ nu era pasăre, era om. Şi a dispărut în văzduh, dicolo de moara lui Tăchiţă.”

Ţăranul tăcu şi-şi împreună braţele în jurul pieptului. Era mai liniştit, constatând că primarul nu mai zâmbeşte şi-l ia în serios.

„Extraterestru, nea Căline? Cum dracu? Cum ţi-ai dat seama? În părţile noastre nu s-a pomenit. Hai, mă, că ţi s-o fi părut. O fi fost pasăre.”

„Pasăre atât de mare, cu picioare şi braţe de om eu n-am mai văzut, ridică vocea ţăranul. Şi cap de om. Şi nişte ochi. Pocit rău de tot. Dar aşa l-o fi făcut mă-sa. Ştiţi că am televizor cu plasmă. Şi-acolo mai afli câte ceva. E drept că am auzit că extratereştrii ăştia îşi fac veacul prin America, prin Australia, nu la noi. Dar iată că am trăit-o şi pe-asta. Ce e de făcut?”

Primarul înalţă din umeri. Părea, în continuare, neîncrezător. Dar ţăranul o ţinea pe-a lui:

„Mi-e să nu vină din nou. Noaptea. Peste zi, mă ţin cu furca la el. Dar noaptea. Mă lasă, dracului, fără coceni. Se poate da şi la vite. Mai ştii ce apucături are?”

Primarul l-a liniştit, asigurându-l că va lua măsuri. Îl va informa pe prefectul judeţului, se va adresa poliţiei, jandarmeriei, armatei. După ce Barbu Călin a plecat acasă, a ieşit în holul primăriei şi a povestit cu amănunte inventate ce i-a spus consăteanul lor.

„Doamne fereşte!” au replicat oamenii, în cor.

Vina era şi a primarului care, deşi se afla la al treilea mandat, nu ceruse să se înfiinţeze un post de poliţie şi la ei în sat.

În aceeaşi zi, pe la amiază, extraterestrul şi-a făcut din nou apariţia. De data asta, chiar pe acoperişul primăriei. Câţiva trecători l-au sesizat pe primar. La început, înspăimântaţi de omuleţul verde care se agita pe acoperiş, intraseră buluc în incinta administrativă, cel mai sigur loc de refugiu, după părerea lor. Cu voci înăbuşite, relatară ce descoperiseră pe acoperişul instituţiei primarului. Reprezentantul autorităţii locale îi însoţi afară exact în momentul în care extraterestrul îşi luase zborul şi plana nestingherit pe deasupra grădinii publice din apropiere.

Vizitele extraterestrului se repetară şi-n zilele următoare. Prefera, de regulă, mica piaţă a satului, în mijlocul căreia trona statuia eroului necunoscut, curtea şcolii gimnaziale, spaţiul amenajat pentru târgul săptămânal, grădina fostului cămin cultural, acum un birt frecventat de tineri gălăgioşi şi bătrâni taciturni. Mai rar, reclama câte un localnic prezenţa omuleţului verde în curtea lui, dar, cu toate astea, gospodarii se dovedeau cei mai agitaţi. La lăsarea nopţii, îşi închideau orătăniile şi animalele în locuri sigure, închise cu două-trei perechi de lacăte, după care se baricadau în case, unde rămâneau până dimineaţa, bărbaţii mai mult moţăind cu topoarele şi cuţitele lungi lângă ei, femeile îngenunchind până noaptea târziu dinaintea icoanelor, rugându-se să le ferească familia şi agoniseala de cel abătut de pe altă lume asupra satului.

Abia la sfârşitul acelei săptămâni, primarul convocă la şcoală câte un reprezentant al fiecărei familii pentru consfătuiri şi ordine în situaţii de avarii. Consfătuirea fu ratată, oamenii nu aveau păreri, exact ca la alegerile locale aşteptau să li se spună cum să acţioneze. Vorbi numai primarul, ca de obicei:

„Oameni buni, în asemenea momente trebuie să ne păstrăm luciditatea, să acţionăm cu calm în momentele critice sau, mai bine, să nu acţionăm în niciun fel. Iată motivele: unu, extraterestrul s-a dovedit destul de înţelegător cu comunitatea noastră, n-a pricinuit nimănui niciun rău, s-a arătat numai curios. Reprezentăm o civilizaţie inedită pentru el, este justificată această curiozitate pe care fiecare o înţelege în felul său. Mă refer la reacţiile dumneavoastră la apariţia vizitatorului care încearcă să ne priceapă mentalităţile, apucăturile, viaţa, în ansamblul ei. Şi doi: nu încercaţi să-l agresaţi nici fizic şi nici verbal. Dumneavoastră care în fiecare an vă luptaţi cu pământul, cu seceta, inundaţiile şi abia stoarceţi naturii atât cât să puteţi supravieţui, cum credeţi că vă puteţi pune cu cineva venit la noi din afara pământului, a naturii, ca să zic aşa. Fiindcă cuvântul extratetrestru asta înseamnă: în afara terei, a pământului. Pricepeţi?”

Oamenii au plecat de la întâlnirea cu primarul mai bine dispuşi, dar prezenţa extraterestrului, în aceeaşi după-amiază pe turla bisericii, le hrăni temerile şi mai mult.

„E grav dacă şi Dumnezeu s-a hotărât să-l suporte, dacă nu are soluţii împotriva lui”, începură să clevetească femeile; bărbaţii erau mai circumspecţi.

Totuşi, o echipă formată din cinci fruntaşi ai satului, între care se afla şi un consilier local, merse la casa parohială şi cerură preotului să iasă în curte. După o masă copioasă cu sărmăluţe, friptură de găină şi câteva pahare cu vin, părintele tocmai aţipise. Ieşi totuşi şi îi pofti pe prispă. Oamenii îi spuseră tărăşenia.

„Am auzit şi eu că diavolul ne încearcă, dar n-am crezut, spuse preotul, turnând vin în paharele pe care coana preoteasă – singura învăţătoare din sat – le adusese din bucătărie, alături de o carafă mare cu vin şi un castron cu chifteluţe. Şi nici nu l-am văzut. S-ar putea să fie numai imaginaţia oamenilor.”

Bărbaţii îşi mângâiară căciulile îmblănite, înainte de a sorbi din vin. Consilierul crezu de cuviinţă să lămurească el lucrurile, înaintea celorlalţi:

„Părinte, nea Ioane, diavol sau extraterestru, afurisitul s-a cocoţat pe turla bisericii. Şi n-are de gând să-şi ia tălpăşiţa. Tare mi-e că-i va trece prin gând să tragă chiar clopotul. Mai ştii!”

Preotul se închină; ceilalţi îl imitară; preoteasa se prăbuşi pe un scaun.

„Ce ne facem, Doamne? se smiorcăi cu faţa în palme. Ne pierdem enoriaşii. Or să creadă că popa a făcut pact cu diavolul. Ţi-am spus, Ioane, să nu mai bei atâta. Nici dracul nu te mai respectă!”

După un timp, oamenii se ridicară. Hotărâră să meargă chiar atunci la biserică. Popa Ion trebuia să facă ceva, o rugăciune, semnul crucii, să aprindă tămâie. Dacă-i drac şi nu extraterestru, se va duce cu coada între picioare pe pustii. Sau în alte sate. Chiar la oraş unde, într-adevăr, va avea ce vedea.

Dilema nu fu desluşită. La biserică, constatară că ciudatul vizitator plecase. Să fi fost rugăciunea părintelui Ion spusă în gând, pe drum, sau extraterestrul îşi făcuse o părere şi se îndreptase spre alte obiective de interes social ale satului? Oamenii înălţară din umeri, preotul continua să se roage. Îl trecură toate apele, când consilerul îi spuse aparent serios:

„O fi intrat în biserică, părinte. Ţi-o fi luat locul... Cu schimbările din ziua de azi.”

Aluziile politice nu făcură nicio impresie. Grupul intră buluc în biserică cu inima îndoită. Din fericire, găsiră totul neatins, aşa cum incinta rămăsese după slujba de dimineaţă.

Întâmplător sau nu, deznodământul îl avu ca protagonist tot pe gospodarul Barbu Călin, cel care îşi atrăsese primul curiozitatea extraterestrului.

Omul se afla în curte, unde tocmai toca lemne pentru focul din vatră. După vizita extraterestrului îşi ţinea în permanenţă păsările şi vitele închise laolaltă în grajd, baricadase cocina porcilor cu grilaje din fier şi acoperise cu folie groasă cele două glugi de coceni. I se părea că în felul acesta era asigurat. În fond, gândise omul, un extraterestru nu poate avea abilitatea unui hoţ comunitar, împotriva căruia orice măsuri de prevenţie se dovedeau inutile. Aproape se împăcase cu ideea că o fiinţă venită de-aiurea nu îi va mai acorda interes, când, iat-o din nou în ograda lui; de data asta, pe culmea casei, fixându-l agresiv cu ochii mari cât doi pepeni verzi. Barbu Călin scăpă securea din mână şi se lăsă moale peste grămada de lemne. Ar striga, dar nu mai are glas. Îşi simte sfârşitul aproape sau, mai rău, poate deveni prizonierul acestui individ – cum mai văzuse la televizorul său cu plasmă, adus de fie-sa de la Bucureşti. Cea de-a doua alternativă îl scoate din minţi, căci una este să ajungi în ţintirimul în care se odihnesc ai tăi şi alta să fi dus pe cine ştie ce planetă locuită de astfel de fiinţe bizare. Barbu Călin reuşeşte să urle, în sfârşit.

Extraterestrul s-a cam lămurit de aspectul acoperişului unei case ţărăneşti deşi, probabil, nu realizează de ce deosebirea dintre acesta şi turla bisericii pe care şi-a tras sufletul câteva minute nu demult. Se înalţă în aer, execută câteva rotaţii de corb – opinia lui Barbu Călin, ceva mai târziu – şi coboară atât de aproape de omul încremenit în bătătura sa, că l-ar putea atinge. N-o face. În schimb, omul, disperat, prinde involuntar o cioată de lemn şi-l loveşte pe agresor. Extraterestrul explodează ca un balon şi se prăbuşeşte, devenind o grămadă de zdrenţe, nimic altceva...

După vreun ceas, când gospodarul şi-a mai revenit, constată că are în curte o păpuşă gonflabilă din pânză cauciucată, ajunsă petece în curtea lui. Un fir lung îi atârna în spate... Cam bănuind despre ce este vorba, o vârî într-un sac şi o duse la primărie. Primarul, consilierii locali şi preotul, invitat să îndepărteze printr-o slujbă diavolul din instituţia locală, îşi fac tot felul de presupuneri. Fără îndoială, este un extraterestru, dar unul de jucărie. Cum a ajuns în comuna lor?

Vestea s-a răspândit în tot satul. Oamenii comentează la crâşmă, la biserică şi-n spaţiul rezervat târgului săptămânal întâmplarea cu extraterestrul. La puţină vreme, un puşti, băieţelul unor căpşunari care muncesc în Spania, se adresează timid primarului:

„Nene Dumitre, vreau păpuşa înapoi.”

„Păpuşa? Extraterestrul!” încearcă să priceapă primarul.

„Mi-au trimis-o părinţii din Spania. Le-am cerut un zmeu, dar n-au găsit şi mi-au trimis păpuşa. Am umflat-o cu pompa de la bicicletă şi-am plimbat-o prin tot satul... Ca pe-un zmeu de hârtie. Nu face niciun rău.”

Primarul râde. Consilierii îşi bat palmele şi râd. Copilul plânge, privindu-şi păpuşa numai zdrenţe.