„Nu mai am vârsta la care un bărbat cedează avansurilor unei femei, oricât de apetisantă i s-ar părea aceasta, se apără Stelian Buhoiu în faţa reproşurilor soţiei. Sevastiţa e secretara mea şi ceva mai mult: Mâna mea dreaptă, în întreprindere.”

„În care ai intrat ajutat de ea, promovat şef la sculărie prin influenţa ei şi, în sfârşit, cocoţat în fotoliul de director fiindcă aşa au dorit muşchii ei, înşiră fosta preoteasă reperele care marcaseră cariera actualului soţ. Ştiu povestea.”

„Realitatea”, o corectă, timid, Stelian Buhoiu.

„O sorbi din ochi. Crezi că sunt proastă... Că nu pricep?”

„N-ai văzut-o niciodată.”

„Din felul cum vorbeşti de fiecare dată despre ea. Din felul în care taci, când te întreb. Nu sunt proastă să nu înţeleg. Intuiţie de femeie deşteaptă şi mândră. Eh, răposatul, preotul, ţi-ar fi deschis mintea dacă ar mai fi trăit: Băi Steliane, Măriuca e femeia dracului, pardon, femeia lui Dumnezeu. Că e suflet curat. Cinstită. Şi n-a cunoscut alt bărbat, în afară de mine, şi de tine, acum.”

„Şi de ce plângi? ridică vocea Stelian Buhoiu. Fostul tău soţ, Dumnezeu să-l ierte sau dracul să-l pieptene, să-mi deschidă el mintea... De ce? Te îmbrobodesc eu?”

„Mă toci. Bucăţică cu bucăţică. Sevastiţa – mâna mea dreaptă. Şi iar, şi iar, şi iar... Până când? Vrei să mă întorc la preot? Asta vrei!”

Scenele se repetau aproape zilnic. Stelian Buhoiu nu fusese un privilegiat al fortunei. Tânăr sărac, cu şcoala de meserii la bază, pornise de jos, de la simplu muncitor în secţia de sculărie a întreprinderii, pe urmă şef de secţie şi, după două brevete de inventator care-i aduseseră şi faima de autodidact – neavând studii universitare –, uns director la insistenţele doamnei Sevastiţa pe lângă autoritatea tutelară de care depindea mica întreprindere de la marginea oraşului. Cum ar fi putut astăzi să-i întoarcă binele făcut cu lipsa de recunoştinţă?

Într-una din zile se întorsese acasă cătrănit rău de tot. Refuzase să mănânce, motivând o indigestie, se răsturnase în fotoliul său preferat, dinaintea televizorului, dar nu-l deschisese, ca de obicei. Mărioara îl surprinsese cu privirile fixate undeva, în tavan. Adormise? Nu. Bărbatul avea ochii larg deschişi, urmăreau... Mărioara nu insistă asupra acestui gând.

„Dă telecomanda la mine, dacă tu n-ai chef, la luat la rost. Nu vreau să pierd serialul.”

El i-o întinsese absent. Mărioara era pregătită să-l determine să renunţe la ştirile de seară, în favoarea filmului din care ea nu pierduse niciun episod, dar atunci uşurinţa cu care Stelian cedase o prevenise că ceva nu e în regulă. Televizorul a rămas închis, serialul putea să mai aştepte. Îşi privise soţul, bănuitoare:

„Cu tine se petrece ceva, zise pe un ton ferm. O indigestie nu te schimbă într-o statuie. Ce este?”

Stelian Buhoiu păru că abia acum îşi descoperă soţia, alături. Ridică sprâncenele, el însuşi surprins.

„Am avut o zi grea, spuse, dar dădea impresia că vorbeşte singur. Necazurile au început la prima oră. Sevastiţa mi-a trântit în faţă dorinţa ei de-a se transfera la o întreprindere din capitală. Reuşise printr-o relaţie să fie acceptată acolo. Eu trebuia numai să hotărăsc cum. Prin transfer sau demisie. Dumnezeule, cum aş fi putut accepta! Ar fi fost ca şi cum mi-aş fi tăiat singur mâna dreaptă.”

Mărioara scrâşni cu furie şi dezgust:

„Şi ce te împiedecă s-o faci? Las-o să plece dacă un boşorog ca tine n-o mai satisface!”

Stelian Buhoiu îi aruncă o privire înspăimântată. Se făcu alb ca varul. Abia acum realiza că gândise cu voce tare. Vorbise singur. Se strânse între braţele fotoliului, tremurând. Dar nu mai avea încotro.

„Nu pot s-o fac! imploră înţelegerea Mărioarei. O secretară ca ea n-am să mai găsesc. Sevastiţa e creierul acestei întreprinderi.”

„Creierul! Dumnezeule! Fostul meu soţ, preotul, se răsuceşte acum în mormânt. O femeie nu conduce cu creierul. Şi nici tu nu te smiorcăi fiindcă nu-ţi mai aparţine creierul ei. Altceva pierzi. Boşorogule! Las-o să meargă la cei neinteresaţi numai de creier la o femeie.”

Se dezlănţuise. Stelian Buhoiu îşi ascunse faţa în palme. Nu era capabil să reacţioneze.

„Creierul!”, se ridică Mărioara, gata să se năpustească asupra lui.

A doua zi, la prima oră, directorul Stelian Buhoiu păşi pe poarta întreprinderii cu inima strânsă, aşteptându-se la ce era mai rău. Toţi lingăii, şefii de servicii, aşa-zişii colaboratori, nu-l vor mai menaja. Şi până atunci îi arătaseră oarecum voalat dispreţul lor, adresându-se, cu el de faţă, secretarei în multele şi greu rezolvabile probleme de serviciu, lui oferindu-i numai un zâmbet searbăd şi întorcându-i repede spatele. N-aveau timp de taclale, iar rezolvările le decidea Sevastiţa, mâna dreaptă a directorului. Începând de astăzi... cu siguranţă că deja aşteptau să-i năvălească în birou, solicitând răspunsuri clare, bine justificate, la întrebările încuietoare ce i le vor pune. Cu aceste temeri păşi pragul pavilionului central. Măcar de-ar reuşi să se închidă pentru vreo două ore în birou.

Prezenţa secretarei înapoia biroului nu-i aduse liniştea. Se precipită şi-i adresă un salut, îngânat timid. Căută din priviri coala de hârtie A4 pe care Sevastiţa îşi solicitase şi motivase demisia ori cererea de transfer, dar printre hârţoagele împrăştiate pe masă şi pe care femeia încerca să le ordoneze după priorităţi, îi fu imposibil s-o descopere. Sevastiţa abia dacă-i răspunse vag la salut, grăbită să-i dea obişnuitul raport la început de program:

„Domne director, astăzi...”

Înşiră problemele curente într-o ierarhizare pe care numai ea o înţelegea. Buimac, Stelian Buhoiu confirma numai din cap. Nici altădată nu punea întrebări lămuritoare, în dimineaţa aceasta cu atât mai puţin. Încercă sentimente contradictorii când, în final, secretara Sevastiţa aduse vorba transferului:

„Ştiţi... transferul meu...”

Începutul, lăsat în suspensie, secretara părând preocupată să caute ceva într-un fişet, îl conduse pe Stelian Buhoiu în pragul infarctului. Sevastiţa dădu la iveală hârtia pe care o căuta şi i-o întinse formal:

„Era să uit. La adresa asta trebuie un răspuns urgent. La prima oră. Zace aici de câteva zile.”

Şi transferul? implorau privirile lui. Nu pronunţă cuvintele, înăbuşind în el o certitudine căreia nu i se mai putea împotrivi. Nu-şi crezu urechilor, auzindu-şi mâna dreaptă:

„Transferul a căzut.”

„?!...”

„M-am gândit în fel şi chip. Ce mai caut eu, la vârsta mea, în Capitală? O nouă provocare? Le las pe fetele tinere să-i dea curs. Îl privi stăruitor în ochi: Nu mă judecaţi greşit, domnule director, dar simt că n-o pot lua de la capăt. N-am familie, dar obişnuinţa e o a doua natură. Aici e casa mea, mediul în care respir în voie. Bucureştiul... Tentaţiile... Mai bine lipsă!”

Toată ziua aceea, Stelian Buhoiu lucră fericit. De fapt nu făcea decât să dea curs sfaturilor Sevastiţei; creierul întreprinderii şi mâna sa dreaptă. Semnă scrisori, încheie contracte de colaborare şi rezilie angajamente mai vechi. Îi primea sfaturile cu zâmbetul pe buze. Nu punea întrebări şi nu era curios ce semnează. Era fericit că ea există... Sevastiţa – frumoasă, cochetă, stârnind admiraţia colaboratorilor şi invidia pentru şansa domnului director de-aş fi „transferat” creierul în capul acestei femei.

Seara, acasă, Mărioara părea că uitase incidentul din urmă cu o zi. Au cinat într-o dispoziţie excelentă, abordând cele mai stupide subiecte posibile, de la scumpirile de piaţă şi hotărârea colocatarilor de-al schimba pe administratorul bătrân şi beţiv până la noutăţile Actualităţii TV. Povestite de Mărioara şi răstălmăcite de ea. La sfârşit, el făcu o baie fierbinte, îmbrăcă pijamaua şi se strecură în sufragerie, la televizor. Serialul preferat al soţiei începuse, dar lui Stelian puţin îi mai păsa. Retrăia evenimentele zilei, la serviciu, şi bucuria de a avea secretara alături, mâna dreaptă, cum ar veni.

„Te-ai îmbăiat, bine, dar ce ţi-a venit de-ai turnat pe tine atâta deodorant?”, îl surprinse Mărioara într-o pauză de publicitate.

„Numai câteva picături, ca de obicei”, minţi el, amintindu-şi că, din neatenţie, aproape golise sticluţa cu deodorant.

Filmul reîncepu şi cei doi soţi reveniră la ceea ce lăsaseră în suspensie: Mărioara – pelicula de pe ecran, Stelian – la imaginile unei zile neaşteptat de generoase pentru destinul statutului său profesional... După film, cei doi soţi fură de acord că trebuie să se culce devreme. A doua zi dimineaţă nu aveau nimic special de făcut, însă hotărârea fu luată fără alte explicaţii.

„Zău că nu pot dormi în aceeaşi cameră cu tine, îl privi Mărioara cu dezgust. Te-ai îmbăiat în deodorant. Miroase de trăsneşte!”

Stelian Buhoiu nu se apără. În chiloţi şi maieu, întregul său trup degaja un miros puternic iritant. Dădu să se strecoare sub pătură.

„Ia stai, ia stai, se apropie de el Mărioara şi-i luă mâna dreaptă într-a ei. Ce caută verigheta ta aici? De ce n-o porţi la stânga, normal?”

Stelian Buhoiu îşi privi, la rându-i, mâinile, prostit. Înainte de baie, îşi scosese, ca de obicei, verigheta şi inelul din aur cu piatră semipreţioasă. Habar nu avea ce fusese în capul lui de schimbase poziţia verighetei la cealaltă mână.

„Din întâmplare, nu-mi dau seama...”, bâlbâi o scuză.

„Din întâmplare?”, îl fixă soţia cu priviri de oţel. „La mâna dreaptă?, Steliane, aiurit bătrân, mă crezi proastă? La mâna dreaptă! La mâna dreaptă!”.

A urmat o noapte albă. Reproşurile femeii şi bâlbele lui se duelară până dimineaţă. Mărioara jură că nu-i mai trece cu vederea nebunia ce-l atinsese la vârsta lui:

„La vârsta ta, bărbaţii slabi de înger îşi pierd minţile, înnebunesc!, decretă ea, stupefiată. Dar tu... Ditamai directorul... La poziţia ta socială nu te-ai gândit? Boşorog bătrân şi libidinos! Să nu te mai văd!”

A doua zi, la prima oră, amândoi soţii ieşiră din casă, împleticindu-se. El se îndreptă spre întreprindere, ea, la tribunal. Ceru şi i se recomandă un avocat.

„Despre ce este vorba, doamna mea ?”, solicită explicaţii judiciarul.

„Divorţez, domnule!”, îl lămuri sec Mărioara.

„Mda..., mormăi omul. Aveţi motive întemeiate?”, o privi chiorâş; clienta i se părea destul de în vârstă pentru un asemenea gest.

„Foarte grave, domnule... Soţul meu mă înşală... De fapt, divorţul a fost gândit de el, din moment, din moment...”

„Din moment ce?”, o grăbi avocatul.

„Verigheta... Şi-a trecut verigheta la mâna dreaptă.”

Avocatul o privi câteva momente contrariat. Nu prea înţelegea.

„La mâna dreaptă?, silabisi. Şi care-i problema? La mâna stângă sau la mâna dreaptă... Nu pricep, zău!”

„Nu-i totuna, domnule, izbucni în lacrimi Mărioara. Mâna dreaptă e secretara lui. O soarbe din ochi. O numeşte creierul întreprinderii. Şi mâna lui dreaptă. Iar în seara trecută i-a dăruit verigheta, cum ar veni. A mutat-o de la stânga pe dreapta. Nici ăsta nu-i un motiv convingător, domnule?”