De câteva zile, Escargot s-a închis în buncărul său; camera de la subsol. Policar îi este alături, ca de fiecare dată. Omul-melc are nevoie de linişte după toate evenimentele trăite în exterior; de detaşare faţă de lumea pe care încerca s-o ignore.

Fă eforturi să te împaci cu ea, s-o accepţi aşa cum este, se infiltrează în gândurile sale Policar.

„Nu!...” respinge poetul ideea.

Orizontul melcului ţi-a adus notorietate.

„Trecătoare satisfacţie! Generaţia mea are să dispară şi e puţin probabil că următoarea mă va redescoperi într-un raft de bibliotecă. Nu... Preferinţele publicului sunt înşelătoare. După noi, rămâne ce-au consemnat alţii în palimpsestele lor. După cum vror muşchii lor. Noe, de pildă. În ultima vreme, a luat-o razna cu aprecierile, dar cine-şi va da seama, mai târziu, de asta? Cititorul anonim? Nicidecum, Policar, cititorul anonim nu-i decât o găină care ciuguleşte boabele care i se oferă.”

Policar n-are replică. Escargot însăilează rânduri pe o coală de hârtie. Nu mai are răbdare. Versurile create în pripă nu-l satisfac. Rupe hârtia şi o împrăştie pe podeaua camerei.

Adună-ţi gândurile, trebuie să-ţi iasă, îl aude pe Policar. Au existat şi astfel de momente în creaţia ta.

Poetul îi dă tacit dreptate. Însă până nu demult era un scriitor încrezător în capacitatea sa de invenţie. Astăzi…

Rescrie textul, nu-l distruge, insistă Policar. Mâine vei reveni asupra lui. Acum nu eşti în apele tale şi totul ţi se pare prost alcătuit. O stare de spirit pasageră, ai să vezi.

„Mă simt un balon dus de valuri spre mal! strigă Escargot. Mă străduiesc să mă menţin în larg, dar curenţii îmi sunt potrivnici. Simt că înnebunesc!”

Escargot este cu adevărat disperat. Noua carte, dospită în minte, nu trebuie să semene cu nimic din ce a scris până acum. Să-i încununeze opera poetică… Poate fi ultima.

De ce ultima? îi ghiceşte gândul Policar. Cu siguranţă, vor urma şi altele.

„Îmi lipseşte şi forţa şi încrederea.”

Tu te iubeşti pe tine, de-aceea te dispreţuieşti, cum numai cei îndrăgostiţi dispreţuiesc...

Poetul închide ochii pentru câteva momente:

„Nu sunt cuvintele tale, spuse. Într-o împrejurare oarecare le-a rostit Zarathustra.”

Poate, admite Policar. Le poate rosti oricine.

„Nu cred că sunt adevărate. Eu, de pildă, nici nu mă iubesc, nici nu mă dispreţuiesc. O fac destui în locul meu.”

Să se ascundă pe sine în tainiţa sa de visuri, idei şi înţelepciune a învăţat Escargot toată viaţa. Mascat, a stat alături de purtătorii de voce lirică, descoperindu-le frustrările, judecându-le vanităţile: fiecare se încăpăţâna să iasă la vedere, scormonind în zare. Escargot? L-au umilit când privirile li se intersectau în lumină şi l-au batjocorit când au sesizat că omul-melc se retrage în întuneric. Căci insondabil este întunericul pentru cei care îşi unesc vocile în aceeaşi muzică corală. Policar îl fixează cu o privire rece:

Admite, Escargot, că orgoliul ţi-a fost satisfăcut de necunoscuţi, fiecare, luat în parte, fără identitate. Numai împreună... Ei ţi-au dat girul atunci când ai scris Orizontul melcului. Poate cel mai inspirat titlu între cărţile tale.

„E prea puţin! E prea puţin pentru mine! geme Escargot. Mă bântuie ideea unei cărţi pe care n-am s-o scriu niciodată.”

Impresie pasageră... Te cunosc bine. Ai să scrii multe alte cărţi de-acum înainte. Orizontul melcului e nelimitat.

Escargot îl opreşte cu mâna ridicată în aer, un protest la cuvintele măgulitoare:

„Policar, nu mă cunoşti, nu m-ai cunoscut niciodată. Nu mă privi şi mă judeca astfel. Întoarce-te cu faţa la perete!”

Escargot, prietene...

„La începutul creaţiei mele, Zarathustra m-a învăţat un lucru: Nu trebuie numai să-ţi sporeşti răsadul, ci să ţi-l faci superior!”

Ai făcut-o...

„M-am repetat de fiecare dată. Orizontul meu s-a dovedit un cerc închis. Nu asta am visat... Tot Zarathustra mi-a dictat crezul.”

Zarathustra... Un nebun...

„Ascultă: Dacă vreodată a adiat spre mine suflarea spiritului creator şi-această preacerească necesitate, care constrânge tot ce e hazard să dănţuiască pe orbitele stelare; dacă vreodată am râs cu râsul fulgerului creator, căruia lungul tunet al faptei bubuind, dar şi plin de ascultare îi urmează; dacă vreodată am jucat la masa zeiască a pământului cu zeii zaruri, încât pământul s-a cutremurat şi-a crăpat şi fluvii de pară au erupt din el – căci o zeiască masă e pământul, cine se zguduie de noile cuvinte creatoare..., o, cum puteam să nu tânjesc după eternitate?”

Aşteaptă replica lui Policar. Ea veni în modul cel mai neaşteptat:

Ai râs de păsările cerului, Escargot. Ai batjocorit lumina soarelui. Nici stelele nu ţi-au fost agreabile şi-ai azvârlit cu piatra spre ele. N-ai intuit însă un lucru: o piatră, oricât s-ar înălţa, până la urmă trebuie să cadă.

E rândul lui Policar să aştepte. Reacţia poetului nu vine. Se strecoară între cele două corpuri de bibliotecă. În nişa din perete, o mică statuetă din lemn de nuc îl reprezintă pe Escargot purtând la vedere o foiţă de papirus pe care sunt înscrise cuvintele: Ceea ce este întuneric este aidoma cu ceea ce este lumină. Urcă din întuneric şi coboară din lumină. Numeşte ce ţi se revelează. Astfel vei dobândi gloria poetică şi te vei însoţi cu Euterpe... Şi ceva mai jos, consemnat autorul ciudatelor reflecţii: Escargot, omul-melc, predestinat cunoaşterii şi necunoaşterii. Bătrânul poet sărută statueta şi îngenunchează. Simţi născându-se în el voinţă şi forţă; se mai simţi fulgerat de o flacără în care identifică iubirea. Şi, pe măsură ce-şi contempla statueta, acest sentiment deveni acaparator.

Peste zi, Escargot îşi pierdea concentrarea. Dimineaţa, se strecura în grădiniţa din spatele casei, se răsturna în şezlong şi privea cerul. Îl contempla, încercând să-i descifreze tainele nerevelate de astrologi. Involuntar, asociază înălţarea cu căderea, lumina cu bezna. Soarele se răstoarnă, burghez, în jilţul părăsit de puţină vreme de lună. Poetul vede în asta ipocrizia celor care se amestecă în lumină, amăgindu-se cu impresia că ei înşişi strălucesc, determinându-şi semenii să-i observe. Distrat, bătrânul poet se joacă cu revelaţiile. Luna stăpâneşte noaptea, soarele, ziua. Tăcută şi hrănită din propria esenţă, luna dă vizibilitate întunericului. Zâmbitor, dar imprevizibil, soarele se amăgeşte cu ideea că el dă lumină cerului. Câtă ipocrizie! se înfurie Escargot, acoperindu-şi faţa cu palmele. Câtă vanitate! Evident, involuntar, s-a dus cu gândul la cei pe care i-a cunoscut într-o ipostază sau alta: Corăbierul cu palimpsest şi demolatorii de statui, călugărul şi orbul, vanitoşii din presă, imaginându-şi că au descoperit puterea de a întoarce lumea cu fundu-n sus (râde, mângâindu-şi pântecele), fariseii incapabili să-şi ducă crucea. De partea cealaltă, anonimii, consumatorii de literatură, care l-au învrednicit şi pe el, cu mulţi ani în urmă, să i se confere titlul de poeta vates (îşi şterge cele câteva lacrimi care i-au umezit ochii). Se ridică, intră în bucătărie, bea o cafea tare, pe urmă coboară la subsol, dorind să-l ispitească pe Policar despre căile de lumini şi umbre ale lumii.

Spre surprinderea sa, nu-l mai află înţepenit în colţul său, lipit de peretele acoperit cu rafturile de cărţi ale bibliotecii, în neorânduială. Se cocoţase într-un jilţ chiar la masa de lucru a poetului. Butucul din lemn de fag preferat de Escargot oricărui alt scaun, fusese împins într-o parte. Chiar manuscrisele poetului fuseseră rătăcite cine ştie pe unde. Escargot le caută din priviri, dar nu le descoperă la locul obişnuit şi nici în apropiere. Tăblia mesei era acoperită cu cartoanele jocului de Tarot.

Înapoia lui Policar, le cercetează peste umerii acestuia. Policar nu-i observase prezenţa.

„Ce înseamnă toate astea, Policar?” începu să se enerveze.

Confidentul său ridică privirile. Escargot încercă să citească în ele, dar nu reuşi. Repetă întrebarea.

Policar alese dintre cărţile tarotului două. Reprezentau Magicianul şi Lumea. Poetul se concentră asupra semnificaţiei celor două imagini. În cele din urmă, crezu că înţelege şi faţa i se ilumină. Aşeză o mână pe umărul lui Policar, în semn de împăcare. Se simţea vinovat că ridicase tonul, dar nici nu putuse ignora gestul acestuia de a-i fi împrăştiat manuscrisele pentru a face loc jocului de cărţi. Erau chit.

„Înţeleg, Policar, dar asta mi-ai spus-o şi altădată... Ţi-am mai răspuns: în arta mea, mă identific cu Magicianul, în schimb, Lumea este atât de ostilă poeţilor! Până şi un instalator sanitar crede că meseria lui este mai necesară oamenilor decât poezia. Şi atunci, la ce bun că mă consider Magician?”

Poeta vates! citi în privirile lui Policar.

„Este adevărat. Dar cetatea e schimbătoare la fel ca şi lumea care o populează. În lumină, observ şi eu asta. În întuneric, alte revelaţii mă neliniştesc.”

?!...

„Nu uita că sunt omul-melc... Escargot... Lumea nu e dispusă să aprecieze ce o satisface cât este în lumină. În întuneric, somnolează. Sunt poet, dar nu magician. Magia artei mele trece neobservată. Am îmbătrânit fără să realizez mare lucru. Oh, Policar!”

Cu un gest violent, Policar împrăştie cărţile tarotului pe podea. Păstrează doar una. Îl reprezintă pe Nebun.

„Îl recunosc pe Nebun, se încruntă Escargot. L-ai scos din joc.”

Este adevărat.

Nu este nici magician şi ignoră lumea, interpretează poetul gestul lui Policar. Se află în afara cetăţii oamenilor, în afara zidurilor.

„Îmi amintesc ceva, tresare. Parcă în Evanghelie, pe care părinţii mei şi părinţii lor o acceptau ca pe singura învăţătură ce merită să se regăsească în noi toată viaţa, se scrie: Înţelepciunea oamenilor este nebunie în ochii lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu nebunie în ochii oamenilor. Am înţeles mai târziu că nebunia se identifică cu transcendenţa.”

Altfel spus, nebunul este un iniţiat, îi sugeră Policar.

Obosit, Escargot îşi caută butucul şi se aşeză. Îşi ţine capul în palme. Nu observă când Policar se retrage lângă peretele ticsit cu cărţi, trăgând după el jilţul. Pe măsuţa de lucru a poetului rămâne numai arcanul Nebunului. Pe urmă, Escargot aţipeşte. În cochilia sa de vise se revelează reîncarnat într-un monstru. Nu se sperie şi nu înspăimântă pe nimeni.

Eşti reîncarnat în propria operă, îi suflă Policar. Nu ameninţi şi nu impresionezi prin înfăţişarea ta demonică. Doar o primejdie lăuntrică te încearcă: exaltarea dorinţei şi inhibiţia îndoielii te macină. În rest... Lumea... E sătulă de magicieni, Escargot, omule-melc... S-a obişnuit să nu-i mai bage în seamă.

(Fragment din romanul
Fals eseu despre vanitate, în curs de apariţie)