Iosif Guzman, absolvent al unei şcoli tehnice, are revelaţia că în el trăieşte un poet autentic. Îi căzuseră în mână două-trei plachete de versuri primite la câteva lansări de carte, la biblioteca din cartier. Tânărul, maistru într-un atelier de sculărie, nu înţelegea prea mult din tainele poeziei, dar, răsfoind plachetele, ajunsese repede la concluzia că el însuşi ar fi putut concepe mici fragmente de proză grupate în versuri, diferite de acelea care-l terorizaseră în anii de şcoală. Se apucă deci cu sârg de scris.

Iosif moştenise de la părinţi un imobil modest pe o străduţă din cartierul Berceni. Nu-l ispiteau în propria casă nici straturile cu flori, de care nu se îngrijea niciodată, nici cele câteva viţe de vie ai căror struguri constituiau hrana vremelnică a păsărilor cerului, înainte ca el să ajungă să-i guste. În schimb, bradul din grădina aflată în paragină... Bradul număra pe puţin un secol – după ştiinţa lui – şi continua să domine grădina îmburuienată, întreţinând admiraţia puţinilor vecini.

După primele 50 de poezii, scrise cam într-o săptămână, Iosif Guzman căută pe internet o editură. Constată că Bucureştiul e suprasaturat de edituri, ceea ce facilita, într-un anume fel, accesul unui debutant. Încrezător şi curios, în acelaşi timp, poetul-sculer-matriţer bate la uşa uneia dintre ele; de fapt, intră direct în biroul directorului instituţiei, un omuleţ simpatic, neglijent îmbrăcat, cu siguranţă, un mare scriitor. Altfel, n-ar fi deţinut funcţia asta – după părerea lui Iosif. Bună ziua, bună ziua, sunt Iosif Guzman, poet. Din provincie? Nu, din Berceni. Membru al USR? Nu, sculer-matriţer. Directorul pare că a realizat cu cine stă de vorbă. Şi ce doreşte domnul? Întrebare absurdă, judecă Iosif, fiindcă nu intri într-o editură să cumperi un ziar. Vreau să debutez, răspunse prompt. Am înţeles, încercă directorul să se debaraseze cât se poate de repede de intrus. Luaţi legătura cu redactorul-şef, uşa următoare, pe dreapta. El vă va oferi detaliile. Îmi pare bine că v-aţi orientat spre editura noastră.

Redactorul-şef are o statură la fel de măruntă ca aceea a directorului editurii. În schimb, este pleşuv, mustăcios şi mai puţin binevoitor. După ce Iosif Guzman îşi declină identitatea, îi face o mărturisire: În ultimii ani, mai mult tinerii cu studii medii şi prea puţină cultură scriu poezie. Minunat! exclamă involuntar Iosif Guzman, gândindu-se că face parte din această categorie. Redactorul-şef îl priveşte pe sub sprâncene, dar nu face nicio observaţie în plus. Îl îndrumă spre serviciul-secretariat. Aici va depune şi înregistra manuscrisul, urmând să fie repartizat unui redactor de carte competent. Va primi răspunsul peste ceva timp. Deocamdată, editura este extrem de aglomerată cu publicarea cărţilor unor autori, mai mult tineri şi lipsiţi de experienţă. Cu studii medii şi prea puţină cultură! adaugă Iosif Guzman, copleşit de emoţie. Exact! confirmă sec redactorul-şef.

Primele săptămâni se scurg mai uşor decât s-ar fi aşteptat tânărul poet. Şi-a instalat sub bradul din grădină o măsuţă şi un scaun comod. Lucrează deja la al doilea volum. Abia după patru luni primeşte o invitaţie de la editură. Se prezintă la prima oră, încrezător şi bine dispus. Redactorul de carte, un bărbat robust şi surâzător, îl primeşte familiar. Îi oferă un scaun şi îi aşază sub nas un contract. Îl informează că manuscrisul a fost acceptat fără rezerve, fiind, evident, rodul unui autor cu cultură medie, dar – se ştie –, poeţii cu adevărat talentaţi n-au fost doctori în ştiinţă şi nici măcar academicieni. Se pune însă problema hârtiei. Tipografia ne reclamă dificultăţi în procurarea hârtiei de care ar fi nevoie pentru publicarea tuturor care ne bat la uşă, îl informează, mai puţin zâmbitor. Lipseşte excedentul de hârtie, în schimb există excedent de autori.

Tânărul nu prea înţelege. Şi cum se poate rezolva? întreabă, dezorientat. Va trebui să mai aşteptaţi. Nu vă pot spune cât timp. Hârtia se obţine în tranşe mici, ăsta e adevărul şi firmele care o furnizează sunt şi ele copleşite de comenzi. Pe Iosif Guzman îl trec toate apele. Nici nu se mai gândeşte să scoată din geantă cel de-al doilea manuscris. În final, i se sugerează că, printr-o relaţie, problema se poate rezolva mai rapid. Poetul şi-ar putea procura hârtia de la o firmă de profil. De pildă... Iosif Guzman îşi notează precipitat adresa. La despărţire, în pragul uşii, redactorul adaugă: Scrieţi o poezie valoroasă, nici vorbă. Ar fi păcat să nu... Încercaţi cum v-am spus. Poate găsiţi soluţia.

Patronul firmei la care ajunge în săptămâna următoare insistentul poet a fost destul de evaziv în a-i da un răspuns încurajator. Până la urmă, a pus punctul pe i: companiile de silvicultură din zonă şi de-aiurea au impus restricţii în tăierea pădurilor. Defrişarea a fost destul de exagerată în ultimii ani, iar noul guvern a decis să pună piciorul în prag. Se taie prea mult, se exportă prea mult, unde vom ajunge? Iosif Guzman nu cedează. Propune, ca ultimă alternativă, un aranjament. Va oferi un comision substanţial pentru câteva sute de kilograme de hârtie, cât bănuia că-i sunt necesare pentru cartea sa. Erijându-se într-un om cu ceva cunoştinţe în domeniu, mai menţionează că nu e nevoie de prea mulţi copaci pentru pretenţiile lui. Procuraţi-vă copacii de care vorbiţi şi vă satisfacem dorinţa, l-a ironizat celălalt. Noi nu intrăm în păduri pentru zece trunchiuri de lemn. Avem contracte ferme.

Tânărul poet s-a întors acasă dezamăgit. Dar nu putea renunţa la poezia sa. Vocaţia, odată descoperită, merita orice efort, orice sacrificiu. Parcă în şcoala medie învăţase că o creaţie autentică presupune jertfă, multă suferinţă. Însă ce să jertfească el?

Ideea că risca să renunţe la poezie a devenit curând terorizantă. I-a creat insomnii, pe urmă, coşmaruri. Îşi visa poezia materializată în ciudate reprezentări: păsări cântătoare, licurici împânzind aerul nopţii, broscuţe declanşând o muzică stranie în lacurile Capitalei; chiar tic-tacul ceasului de perete părea un avertisment că-şi iroseşte talentul, dacă nu face ceva concret, să-l impună lumii prin cuvântul tipărit.

Într-o dimineaţă, avu o revelaţie. Bradul... Arborele secular, sănătos şi bogat din grădina sa îl va scoate din impas. Bănuia că, achiziţionându-l, firma la care apelase îi va oferi suficientă hârtie pentru volumul său. Cum de nu-i venise ideea până atunci? În aceeaşi zi luă legătura cu directorul editurii şi cu patronul fabricii de hârtie. Primul îl avertiză că se putea dovedi numai un visător – ca orice poet. Dar merita să încerce. Cu mâna lui scrise pe un sfert de coală numele şi adresa tipografiei care urma să primească hârtia.

Patronul fabricii s-a dovedit cooperant. Îi va trimite un evaluator. Bradul trebuia văzut, expertizat şi, dacă totul va fi OK, vor semna un contract.

În nopţile următoare, Iosif Guzman îşi visă copacul, tânguindu-se. Este numai vântul care se împleticeşte între ramurile lui, se linişteşte. Se visă scriindu-şi poemele, ca de obicei, sub umbrarul său. Picături mari îi întinară manuscrisul. Plângea copacul? Probabil, un norişor se scăpase deasupra grădinii. Poetul începu să oscileze între dorinţa de a-şi păstra bradul şi îndârjirea de-a accepta sacrificiul în numele propriei creaţii, aşa cum o făcuseră toţi marii artişti ai lumii (nu cunoştea niciun nume, dar ideea însuşită în şcoală cam asta era). În cele din urmă, sacrificiul a fost acceptat.

A sosit, cu oarecare întârziere, toamna. Iosif Guzman asociază cenuşiul zilelor de toamnă cu starea sa sufletească. Din bradul de odinioară rămăsese numai un ciot. În amintirea superbului arbore, poetul şi-a intitulat placheta Moartea bradului. O moarte spiritualizată, se consolează, asociind-o cu Moartea căprioarei a poetului Labiş. Acolo, moartea animalului semnifica trecerea de la vârsta copilăriei la adolescenţă şi maturitate; în cazul bradului, moartea semnifica o înviere: arborele devenise operă poetică. Spiritul arborelui se regăsea în fiecare filă a cărţii, crede poetul, depăşind, în cele din urmă, durerea pricinuită de sacrificiul întru creaţie; ca toţi marii artişti...

Imprevizibil, începe reculul după o lansare de carte la târgul Gaudeamus, unde poemele sale tragice Moartea bradului, Aşa dispar pădurile, Rădăcini tolerate de întuneric, Eu, printre stele (şi altele, în aceeaşi notă lirică), au stârnit zâmbetele puţinilor curioşi strânşi în faţa standului. Câteva consemnări critice în revistele din Capitală i-au fost net defavorabile; nicio sclipire, texte agramate (licenţe poetice, probabil...), nicio speranţă. Şi ca să se pună capac la toate, într-un articol devastator, istoricul şi criticul literar Mugurel Pajişte a acuzat în termeni duri politica editorială de pe Dâmboviţa, implicată direct în perturbarea unui ecosistem de care altădată românii erau mândri: „Tăiem pădurile, autoiluzionându-ne că facem cultură, dar prin mai tot ce se publică astăzi, pădurile mor a doua oară, sacrificate pentru hârtie...”, trăgea o concluzie sumbră exegetul, devenit de câiva ani şi preşedinte de onoare al Partidului Ecologist.

Poetul Iosif Guzman se simte nedreptăţit de o critică literară opacă, insensibilă la valori.

După alte şase luni, în primăvară, fostul sculer-matriţer la un atelier bucureştean, care între timp se închisese, socoti că sosise ora bilanţului (termen tehnic, preluat de la vechiul loc de muncă). Contactat, directorul editurii nu l-a menajat: librarii au returnat cartea, bibliotecile au refuzat s-o achiziţioneze. Exista totuşi o soluţie: Iosif Guzman, în calitate de autor, să accepte topirea propriei opere. O tonă de celuloză, transformată în hârtie de cea mai bună calitate, ar acoperi cât de cât cheltuielile editurii şi tipografiei şi nici poetul nu va fi uitat. Un act patriotic merită o recompensă simbolică. Despre ce patriotism vorbiţi? întreabă Iosif Guzman cu jumătate de gură. I se părea că interlocutorul său încerca să-l aburească. Păi, ia gândiţi-vă, i se spune. Dacă fiecare carte proastă ar merge la topit, pădurea n-ar mai fi în pericol să moară a doua oară.