Oraşul era mic şi curat. Clement Popescu a reuşit să închirieze o cameră la un hotel modest, la câteva sute de metri de Lacul Alb. Habar n-avea de ce i se spunea aşa. Apele sale erau la fel de cenuşii ca ale oricărui lac. În sinea sa, chiar îşi mărturisise că semăna mai degrabă cu o baltă dintre cele mai obişnuite. Înconjurat din toate părţile de o mlaştină gălbinicioasă, lacul îşi datora prestigiul unui amănunt ciudat: din scriptele primăriei locale, singurele victime care sfârşiseră până atunci în apele îmbâcsite cu reziduurile deversate în ele de un canal colector fuseseră scriitori. Nicio excepţie...

Credibilă sau nu, povestea celor şapte autori locali nu l-a impresionat pe Clement Popescu. A ales să vină în acest orăşel pentru a-şi definitiva opera: o trilogie la al cărei titlu se va gândi mai târziu. Şi mai era ceva: aici îşi petrecea vacanţele de creaţie Pleiada, o duzină de reputaţi condeieri în frunte cu singurii clasici în viaţă: Povestaşul şi Corăbierul cu palimpsest. Cei doi nu se prea sufereau. Din acest motiv locuiau fiecare în alt hotel şi, bineînţeles, Pleiada se regrupase în jurul celor doi, după afinităţi. Clement Popescu se izolase într-un hotel mai modest.

În prima parte a zilei, până la prânz, Clement Popescu lucrează la romanul său: ultimul volum din trilogia în care se regăseşte viaţa lui de până acum. Caută un deznodământ potrivit. Înainte de a pleca din Bucureşti, l-a consultat pe Corăbier; îl prinsese în toane bune şi l-a întrebat: „Cum ar trebui construit finalul într-un roman postmodernist? Deschis? Închis? În relaţie cu incipitul? Tragic? Happy-end? Corăbierul cu palimpsest l-a privit ca pe-o ceapă – stilul lui! – şi l-a expediat: „Du-te dracului, Clement, chiar eşti prost? Roman postmodernist! Ceea ce ai scris tu nu se cheamă nici măcar roman. Îi lipseşte rigoarea speciei, ţi-am mai spus-o. Ai însăilat un şir de amintiri fără cap şi fără coadă, fără o noimă estetică, vreau să spun... Doreşti un sfat? Numeşte-le Memorii şi depune-le la administraţia unui cimitir. Oricare... Ăia te vor crede scriitor şi vor aduce vorba când şi când despre dumneata. Asta este... Mai mult nu poţi obţine de la ce ai realizat în viaţă ca scriitor.”. Clement Popescu n-a replicat atunci, cum ar fi dorit. Astăzi, cu atât mai puţin. Corăbierul cu palimpsest nu mai era ce-a fost. Autoritatea lui scădea pe zi ce trece. Se agăţa cu înverşunare de cel mai înalt catarg, dar era tot mai evident că vântul opiniei scriitoriceşti îi va da curând corabia la fund. Romancierul lăsă pixul jos. Altă dimineaţă ratată. N-a adăugat finalului de roman niciun singur rând. Ca de fiecare dată când mai vechiul conflict cu infatuatul Corăbier se reaprindea în mintea sa.

După-amiază, Clement Popescu se plimbă prin orăşel. Ia la rând librăriile şi acestea nu sunt puţine. Aproape pe fiecare străduţă există câte o librărie, ceea ce nu găseşti în Bucureşti şi nici în alt mare oraş. Presa scrisă şi vizuală a remarcat acest aspect inedit, iar scriitorii din Capitală şi provincie obişnuiesc să-şi petreacă momentele de relaxare aici, pentru a se afla în largul lor. „Nici la Paris nu găseşti aşa ceva”, a mărturisit recent, într-un interviu, Corăbierul cu palimpsest. Ceea ce putea fi adevărat. Ca şi Clement Popescu, scriitorii intră în librării şi întreabă fiecare de cărţile proprii. Consideră normal să le afle în primul raft, la vedere. Celor mai norocoşi li se răspunde: „S-au vândut deja. Sunt solicitate, în continuare, dar n-avem de unde. Primim puţine, tirajele sunt mici...”. Clement Popescu se interesează de trilogii, iar răspunsul primit este de fiecare dată descurajator: „Nu primim. Cartea este scumpă. Gândiţi-vă la ce preţ se ridică o trilogie. Refuzăm astfel de comenzi”.

Iată-l pe Povestaş. Nu intră în librării, nu-şi bea cafeaua la cafeneaua orientală din centrul urbei. De mulţi ani i s-a rezervat un birou la ultimul etaj al Bibliotecii Academice din orăşel. Nu-i aşa, un nume pompos? Biblioteca se cheamă „orăşenească”, „municipală” sau ceva asemănător. Dar de când o frecventează Povestaşul, cam trei luni pe an, a fost procopsită cu un titlu nobiliar: Academică... Prilej de bârfă acidă pentru scriitorii din anturajul Corăbierului cu palimpsest... „Bună ziua, Clement, scrii, scrii?”. Clement Popescu îi întinde mâna, însă palma Povestaşului a rămas jos. „Scriu, maestre, ce pot să fac altceva?” „Să te mai abţii, Clement, eşti la o vârstă când ar trebui s-o laşi baltă.” „Scrisul e viaţa mea, maestre.” Povestaşul este miop. Face eforturi să-l privească pe romancier în faţă. „Gândeşte-te şi la viaţa altora, îi spune. Ceea ce le oferi dumneata nu e literatură, e surogat.” Umilit, Clement Popescu îşi jură să-l ocolească altădată. Povestaşul continuă să-l ignore ca scriitor. Scriitorii români de azi sunt, de fapt, pentru Povestaş scriitorii de ieri şi din alte timpuri mai vechi, pe care-i citeşte şi reciteşte cu statornică pasiune, impunându-i ca valori perene unui public cititor din ce în ce mai puţin numeros...

Aţipise un ceas, poate două. Se trezi brusc şi se ridică în capul oaselor. Un zgomot infernal răzbătea de afară. Ascultă câteva minute, dar nu realiză ce se întâmplă. Ferestrele camerei erau închise şi cu toate astea zgomotul devenise de nesuportat. Merse la fereastră, privi în stradă. Nici ţipenie de om. Gălăgia venea dinspre lac. Orăcăitul broaştelor se făcea auzit cu o intensitate sonoră agresivă, căreia niciun blocaj nu-i rezista. Ferestrele, nici atât. Puteau fi câteva mii, gândi Clement Popescu.

În noaptea aceea nu reuşi să închidă ochii. A doua zi, nu se putu concentra asupra manuscrisului, deşi liniştea pogorâse din nou peste oraş. Înghiţi o cafea şi ieşi din hotel. În grădina botanică, pe care-şi propusese s-o viziteze mai târziu, dădu cu ochii de Povestaş. Matinal, ca de obicei... Îl abordă. Rezistă o vreme să răspundă ironiilor acestuia la adresa confraţilor scriitori, pe urmă îl întrebă brusc: „Cum aţi dormit, domnule? Bănuiesc că...” „Cu ochii închişi, îl luă peste picior Povestaşul. Dumneata?”. Clement Popescu îi povesti păţania cu broaştele. Povestaşul râse: „Excelent final pentru cartea dumitale, spuse. Iată, batracienii ţi-au oferit soluţia.” „În ce sens ?”, întrebă Clement Popescu. „Orăcăitul neobosit al broaştelor poate fi un simbol al gângăvelii şi al rutinei ce caracterizează breasla scriitorilor. Cu toate cântă la fel, dar fiecare are impresia că o face diferit de celelalte şi, bineînţeles, mult mai acustic. Reflectează la asta. În fond, şi dumneata eşti o broască, amice.”

Pe malul Lacului Alb, Clement Popescu îşi petrece următoarele ore ale dimineţii. Nu vede şi nu aude niciun brotac. Se întoarce în centrul oraşului. Intră într-o librărie şi-l observă pe Corăbierul cu palimpsest. Maestrul parcurgea absent o listă cu noutăţile editoriale, pusă la dispoziţie de librar. Murmura numai pentru el, dar suficient de tare ca să poată fi auzit de cei din jur: „Prostii... Tâmpenii... Câtă hârtie irosită în zadar!”. Subliniază cu pastă roşie un titlu. Aparţine Povestaşului. „Broasca asta râioasă nu încetează odată cu orăcăitul ei de nesuportat!”, ridică tonul. Se încruntă în momentul când îl descoperă pe Clement Popescu lângă el. „Bună dimineaţa, Clement. Ai finalizat cartea?” Romancierul neagă şi-i povesteşte că n-a putut dormi toată noaptea din pricina afurisitelor de broaşte din Lacul Alb. Le-a auzit şi maestrul? Parcă pomenise de-o broască râioasă...” „Nu, spune Corăbierul. Pe mine nu m-ar deranja broaştele, în niciun caz reacţia lor la umiditatea nopţii şi lumina Selenei. Nu suport, în schimb, broasca râioasă, simbol al urâţeniei şi al neîndemânării. Dar nici asta n-ar fi până la urmă o problemă dacă acest nefericit animal n-ar da dovadă de un tupeu care mă scoate din ţâţâni...” Clement Popescu nu înţelege încotro bate Corăbierul. Îl ascultă cu gândul în altă parte, iar la îndemnul acestuia de a-şi finaliza repede romanul pe care, oricum, el tot nu i-l va citi – ca şi pe precedentele! –, murmură un „O.K.!” neologic şi iese din librărie cu paşi de pisică.

Seara următoare, Clement Popescu bea un pahar cu votcă, reciteşte ultimul capitol din trilogia neterminată şi se vâră sub pătură. Adoarme imediat. În vis, milioane de broaşte acoperă suprafaţa lacului. Întind capetele spre cer şi-şi umplu plămânii cu aerul nopţii. Şi dintr-odată corul începe. Romancierul încearcă să se integreze vocal ariei muzicale ale cărei prime note îi dau fiori de plăcere. Pe urmă, brusc, sonorităţile devin agresive, interpreţii parcă şi-au ieşit din minţi. Clement Popescu se trezeşte cu adevărat, sare din pat şi ascultă. Nu, nu este vis, dinspre lac decibelii necuvântătoarelor răvăşesc somnul oraşului. Exact ca în noaptea precedentă.

Dimineaţă, Clement Popescu se simte rău. Îl doare capul. Abia mai respiră. Coboară la recepţie şi reclamă disconfortul de peste noapte. Nu s-a făcut nimic pentru protecţia ocupanţilor celor 40 de camere! „Până astăzi, nimeni n-a reclamat chestia asta, ridică din umeri recepţionerul. Şi probabil că nimeni nu aude noaptea broaştele...” „Eu, domnule, le-am auzit... Nu vorbesc prostii”, protestează iritat Clement Popescu. „Soluţii, totuşi, ar fi, nu-i ia în seamă recepţionerul enervarea. Undeva, în centrul oraşului, există o firmă care comercializează broaşte pentru restaurantele cu specific italienesc din Capitală. Apelaţi la consilierea lor. Mai mult nu vă pot ajuta.” Ideea i se pare lui Clement Popescu rezonabilă. Găseşte firma, îşi spune nemulţumirea, este ascultat cu atenţie. „Este curios ceea ce spuneţi, domnule, face ochii mari achizitorul firmei. Noi ştiam că în Lacul Alb nu mai există picior de broască. Le procurăm te miri de unde. Ne scot din impas bălţile din satele din jur. Este cu adevărat o minune să fi reapărut broaştele în lacul nostru.” „Sunt scriitor, om serios”, insistă Clement Popescu. Promite să aducă în zilele următoare cam o mie de broaşte. Pentru treaba asta, firma îi pune la dispoziţie un minciog pescăresc: „Le vrem vii, nu înţepate cu acul, i se explică. Deocamdată, vă propunem să aduceţi numai o sută. Aşteptăm batracieni şi de la comercianţii noştri fideli din împrejurimi. Pe urmă vom mai vedea”.

La sfârşitul săptămânii, Clement Popescu revine la firma care achiziţionează broaşte pentru consumul exotic. Afişează un aer de satisfacţie. Nu acelaşi lucru se întâmplă cu achizitorul căruia i se pune pe masă o pungă din plastic în care se află, parcă înţepenite, două broscuţe... „Nu mai pricep nimic, face omul ochii mari. Ne înţelesesem la o sută. Dumneata chiar avansaseşi o ofertă de o mie de bucăţi.” „Sunt singurele, zâmbi cu toată gura Clement Popescu. Am crezut că sunt multe, dar m-am înşelat. Acestea două făceau gălăgie cât o mie de broaşte. Vi le dau gratis. Şi minciogul. A făcut minuni.” Achizitorul nu reuşeşte să-şi vină în fire: „Sunteţi sigur? Numai două? În tot lacul!”. „Fiţi convins că nu mă ţin de glume, întări Clement Popescu. Azi noapte am rămas cu ochii deschişi până dimineaţă. N-am mai auzit nici măcar un orăcăit, domnule.” Făcu câţiva paşi spre ieşire, dar se întoarse brusc spre omul cu priviri imbecile: „Şi reţineţi: aţi colaborat cu romancierul Clement Popescu. De mine, cu siguranţă, veţi mai auzi”.