După revărsările de ape de la sfârşitul lunii abia încheiate, urmară câteva zile senine; iluzie deşartă de primăvară prelungită. Peste regiune, se instaură canicula. Pământul dădu la iveală cratere neîndestulate de umezeală, iar ce continuase să vegeteze după ploi şi grindină fu ars în următoarele zile, în care soarele se strădui să-şi impună autoritatea. Moleşiţi de căldură şi transpirând din belşug, lucrătorii din Vamă se străduiau să facă acelaşi lucru: să-şi menţină autoritatea pe linia de plutire.

Trec tiruri greoaie ca nişte pachiderme din preistorie, pe care vameşii, erijaţi în veritabili cercetători ai preistoriei, le cercetează cu de-amănuntul: le pot crea surprize cu urmări neplăcute pentru existenţa lor deloc roză; pe eroismul de-a fi salvat naţiunea, descoperind între tonele de fructe exotice un kilogram de droguri, nimeni nu dă două parale. Profesionalismul este un atribut normal, eroarea – o dramă. Trec autoturisme pe care nu prea le iau în seamă. Cartea de identitate şi drum bun mai departe.

În sfârşit, aşteptând la rând sau peste rând, trece şi unchiul Mardare, localnic, om înspre vârsta a treia, de la care vameşii mai savurează o pară, un măr sau o sticlă cu băutură, când şi când. Unchiul Mardare trece dincolo în fiecare zi. Duce fructe, zarzavaturi şi se întoarce cu ce apucă: câteva hăinuţe pentru nepoţei, pentru el, tutun, pentru femei, o cutie cu rahat din fructe, lipicios, greu de desprins de cerul gurii.

„Să trăiţi! coboară din căruţă şi ţine calul de dârlogi Mardare. Aştept la rândul ăsta?”

Şeful vămii îşi plimbă privirile peste loitrea căruţii. Ce ascunde moşul sub iarba pentru mârţoaga care abia mai trage? A dibuit sticla cu răchie. Râde:

„Nea Mardare, drogurile se confiscă. Ştii foarte bine asta...”

„Ştiu. Rămâne în vamă. Râde. E pentru dumneata, domne şef. N-am apucat s-o scot.”

Şeful nu ezită. Ridică sticla şi-o vâră sub pulpana vestonului.

„Cine ştie ce draci se mai află în cârdul ăsta de oameni!”

„Precauţie, cum aţi spus data trecută.”

„Păi cum? Oamenii sunt răi şi bănuitori... Hai, treci şi noroc bun!”

Unchiul Mardare urcă şi scutură curelele calului. În câteva minute e în ţara vecină. Vameşul-şef bulgar îl întâmpină cu o bucurie care pentru bătrân nu mai are niciun secret:

„Iată-te, Mardare! Credeam că n-am să te mai văd astăzi...”

Bulgarul vorbeşte româneşte mai bine ca unchiaşul. Fost profesor de filosofie la o şcoală din Sofia, a renunţat la învăţământ pentru şefia vămii. Îl întâmpină pe bătrân cu zâmbetul pe figură:

„Mardare, ai făcut vama la români?”, mimează autoritatea.

„Făcut, domne şef. Nu se putea altfel.”

„Ai achitat trecerea?”

„Achitat. Scoate din lada căruţii o sticlă cu răchie. E din aia nouă, precizează. Mai slabă ca data trecută, dar dacă aşteptaţi ceva timp se învecheşte şi se-ntăreşte ca spirtul.”

„Măi, dă-l dracului! râde vameşul. Cât să aştept, Mardare?”

„Eu zic că după un an se schimbă.”

„Un an! Nu glumi cu mine, omule. Până-ţi rezolvi treburile la noi, se volatilizează. Hai, bagă viteză şi du-te!”

Ca de fiecare dată, Mardare trece vămile pe căi lăturalnice. Prin tradiţia locului, cetăţenii din satele de graniţă trec dincolo fără control exagerat şi fără să-şi aştepte rândul. Libera circulaţie se realizează aici chiar fără acte. Răchia, fructele, puiul de găină sunt suficiente dovezi pentru buna intenţie a oamenilor de tipul moşului Mardare.

La întoarcere, către sfârşitul zilei, tradiţia nu este evitată.

„Cu ce te-ai pricopsit, Mardare?”, întreabă bulgarul.

Bătrânul înşiră câteva vorbe. Nu asta aşteaptă vameşul. Mardare dă la iveală o sticlă cu răchie. E pe jumătatea celei dinainte. I-o întinde. Bulgarul o ia şi o ascunde sub veston.

„Trebuie că e mai tare decât cea dinainte, surâde. A trecut anul.”

„Păi cum!, face bătrânul. E cald şi căldura întăreşte răchia.”

„Mergi cu Dumnezeu!”, îl grăbeşte vameşul şi-i întoarce spatele.

În vama românească, istoria se repetă. Mardare scoate sticla şi o întinde şefului fără cuvinte.

„Bun rachiu faceţi voi acolo, apreciază funcţionarul. Curat şi sănătos.”

„Mâine v-aduc nişte pere. S-au făcut ca niciodată.”

Vameşul strâmbă din nas:

„Pune-le la fermentat, omule. Fă-le rachiu. Scoţi mai mulţi bani decât pe fructe.”

„Şi dumneata vei fi mai mulţumit”, îl înţeapă Mardare.

Râd amândoi.

„Hai, du-te!... Vreau să-mi văd de treabă. Sunt două tiruri cu încărcătură suspectă. Nu bag mâna-n foc, dar vigilenţa e obligatorie în meseria noastră.”

În următoarele două săptămâni, bătrânul Mardare n-a mai trecut graniţa. Vameşii se îngrijorară:

„Ce s-a întâmplat cu moşul?, a întrebat vameşul român pe obişnuiţii traficanţi de cereale şi fructe din sat. O fi dat ortul popii? Doamne, fereşte!”

„N-a mai apărut românul cel bătrân”, îşi puneau aceeaşi întrebare vameşii bulgari.

Sunt asiguraţi că Mardare trăieşte, dar a avut unele necazuri în familie; un deces, o boală sau aşa-ceva. Şi că va apărea cât de curând.

Iată-l. Îşi ţine calul de dârlogi la punctul de trecere obişnuit. Nu se amestecă cu ceilalţi. Cum să te strecori cu căruţa printre tiruri şi autoturisme?

Şeful vămii se apropie şi mai-mai să-l ia în braţe. Îşi pierduse nădejdea să-l revadă.

„Dar ce ai acolo, frate Mardare?”, devine brusc suspicios.

A observat butoiaşul de 100 de litri, înghesuit în căruţă între coşuri cu fructe şi legume de sezon.

„Apă, răspunde prompt bătrânul. Apă de la izvorul din sat. Nu v-am spus: avem o apă cristal. O duc dincolo.”

Şeful vămii se încruntă. Îşi plimbă privirile de la bătrân la butoiaşul din căruţă şi din nou la bătrân. Simte că ceva nu e în regulă.

„Apă? Şi crezi că bulgarii au nevoie de apă?”, ridică tonul.

„Nu i-am întrebat, răspunde ironic bătrânul. Nici n-am s-o fac.”

„Atunci?”

„O duc dincolo, cum v-am spus.”

Funcţionarului vămii nu-i arde de glumă:

„Nea Mardare, sunt nevoit să verific. Nu te supăra, am avut încredere în dumneata până astăzi: fructe, rachiu, câte-o pasăre… mai merge, dar un butoi cu...”

„Apă...”

„Nea Mardare... Sunt uns cu toate alifiile... Ce-ai în butoi?”

„Ce-aţi auzit. Nu mint...”

Şeful vămii se-nfurie. Îl bate gândul să nu permită atelajului să treacă. Se stăpâneşte, în cele din urmă.

Butoiul pare vechi, dar are cercuri noi şi asta dă de gândit. Propietarul l-a vrut în siguranţă, oare de ce? Şi slăvina e nouă, probabil cea veche nu prea mai ţinea. Or, numai apa nu putea provoca neplăceri transportatorului. Cu siguranţă, i se ascunde adevărul, gândeşte funcţionarul vamal. Se întinde peste loitrea căruţei, răsuceşte cu precauţie slăvina, lasă să se scurgă câteva picături: apă, dar miroase ciudat.

„Apă cristal, nea Mardare? Cui îţi închipui că-i vinzi gogoşi? Pute al dracului!”

„Apă curată, domne şef. Şi nu pute apa. Mirosul vine de la slăvină. E nouă şi a trebuit s-o ung cu unsoare de oaie, ca să se fixeze în lemn...”

„Unsoare de oaie!... îl priveşte batjocoritor vameşul. Ce poveşti îndrugi?”

„Ăsta-i obiceiul locului. Noi folosim săul de oaie mai la orice.”

„Măi, dă-l dracului! face vameşul. La orice...”

„Tradiţia, cum s-ar spune...”

Vameşul coboară, caută din priviri ceva. Observă un coleg în apropiere:

„Petre! strigă. Petre, mergi, mă, şi adu-mi o cană. Rapid, că mă enervează omul ăsta.”

Mardare nu înţelege, dar nu pune întrebări. Pare sigur pe el, aşteaptă liniştit ca şeful să-şi facă jocul. Şi bănuieşte şi de ce. A uitat acasă afurisita de sticlă cu răchie. A pus-o pe prispă, la îndemână, dar uite că n-a luat-o cu el. Şeful are motive să fie nervos...

„Aşa, Petre, dă-o-ncoace. Şi zici că e apă curată, nea Mardare?”, face către ţăran.

„D-apoi...”

Şeful vămii umple cana, îşi apropie buzele, plescăie cu limba. Se hotărăşte şi soarbe câteva picături. Ridică privirea spre bătrân:

„Mă, dacă mor, mă ai pe conştiinţă...”

Mardare râde. Râd amândoi. Funcţionarul bea o înghiţitură zdravănă. Apă curată, rece, cristal, cum a spus ţăranul. Mai soarbe câteva înghiţituri şi scurge restul în ţărână.

„Nea Mardare, nea Mardare... Apa asta putea fi orice. M-am gândit chiar că am să te reţin. M-am gândit că cineva te-a prostit şi ţi-a dat să treci dincolo cine ştie ce porcărie... Câte nu se-ntâmplă...”

„Domne şef!”

„Oameni simpli ca dumneata cad uşor victime unor blestemaţi de infractori. Am văzut multe în vamă.”

Mardare înalţă din umeri. Nu-nţelege. Este timpul să-şi vadă de drum.

„Acum, pot să trec”, urcă pe capra căruţii.

„Nu m-ai lămurit, totuşi, Mardare... Ce faci cu apa la bulgari?”

„Nu la bulgari o duc, domne şef... Dincolo...”

„Totuna.”

„Păi să vă spun... La noi există obiceiul ca apa cu care speli mortul s-o lepezi cât mai departe de casă. M-am gândit s-o împrăştii dincolo, peste hotar.”

„Vrei să spui...”, se face livid la faţă funcţionarul vămii.

„Ăsta-i obiceiul la noi... Tradiţia, cum ar veni”, confirmă ţăranul.