Mă plimb pe peronul Gării Metropolitane, frământat de ceea ce urmează să fac în orele următoare, cum îmi voi continua parcursul. Am în buzunar un bilet de călătorie pentro o gară la fel de mare ca aceasta în care mă aflu, dar unde nu voi coborî. Locul în care vreau să ajung nu e acolo. Domniţa de la ghişeu mi-a indicat peronul şi ora plecării trenului. Mai aveam de aşteptat.

Trenul, unul popular, cum i se spunea în ţara de unde veneam, oprea în fiecare staţie, or asta n-a priceput salariata de la ghişeu când am răspuns pe un ton lipsit de siguranţă: „Sat... în Bărăgan.” Fiindcă n-am reuşit să ne înţelegem, şi ca să evit confuzia, am schimbat solicitarea: „La urma urmei, plătesc până la capăt”, rezolvând, în felul acesta, problema.

Intrasem oarecum în panică, conştientizând că, după mulţii ani petrecuţi în lumea din care veneam, nu-mi aminteam nici numele târgului provincial din care-mi luasem zborul spre promiţătoarele metropole ale altor lumi. Singura speranţă: şi în satul meu natal fusese construită, probabil, o gară ori numai o haltă care-i să-i indice prezenţa în micul univers al Bărăganului.

Cu puţine momente înainte ca trenul să fie garat, m-am lipit de un grup de ţărani, cum îi trădau hainele ponosite şi straiţele din ţesătură groasă:

„Domniile voastre merg în Bărăgan?” am întrebat.

Ţinuta mea vestimentară, dar, mai ales, felul în care-i abordasem, i-a uluit. Unul a reuşit să-mi răspundă cu jumătate de gură:

„Dar unde, în altă parte? Mergem acasă, în satul nostru.”

Poate ar mai fi dorit să adauge ceva, dar şi-a înghiţit restul cuvintelor şi s-a întors către ai lui. La rându-mi, i-am lăsat în pace.

În vagonul cald, am adormit imediat. La început, încercasem o conversaţie cu un bărbat pleşuv şi miop, dar tipul n-avusese niciun chef de vorbă cu mine:

„Domnule dragă, sunt la fel de străin pentru satul în care am să cobor, cum bănuiesc că eşti şi dumneata. N-am ce să vă spun.” Şi a întors privirea spre fereastră.

Am adormit, cum am spus şi, deşi nu cred că visul este o existenţă paralelă cu viaţa diurnă, cum susţin unii mistici occidentali – teoriile lor absurde la care am asistat, uneori cu voie, alteori din întâmplare –, admit că individul miop aflat pe bancheta din faţa mea, mă însoţeşte în somn. Mă însoţeşte este un fel de a spune. De fapt, suntem una şi aceeaşi persoană rătăcită în gara unui sat despre care nu ştim aproape nimic. Intru în toaleta gării, înainte de a pătrunde în sat, şi-n oglinda cabinei îl descopăr pe el; mai exact, mă descopăr pe mine, pleşuv şi miop, o dungă de mustaţă retezată mărunt, nasul uşor ascuţit, în sfârşit. E vecinul meu de compartiment, dar, cu adevărat, sunt eu, poate şi unul şi celălalt, siamezi. „Sunt surprins şi oripilat, îmi spune. Totdeauna ţi-am explicat – zâmbim în acelaşi timp –, că semeni cu tatăl tău, cu mine, iar astăzi, întorcându-te în sat şi aflându-mă întâmplător, te poţi încrede c-ai avut noroc: te afli în satul tău, din care eu nu m-am mişcat precum tu, voi, tinerii, frumoşi, încrezători, dar cu capul în nori.” Am înclinat amândoi fruntea, recunoscând că povestea ne era amândurora la fel de familiară.

M-am trezit cu gâtul înţepenit şi ochii împăienjeniţi. Un vis... Atâta tot. Vecinul de compartiment dormea cu capul sprijinit de geamul rece al ferestrei, sforăind uşor. L-am ignorat şi am trecut pe culoar. Trenul oprise într-o haltă oarecare. Ne aflam în plin întuneric şi în plin câmp. Nicio luminiţă nu făcea bănuită prezenţa unui sat. Mi-am mărturisit că în prima gară mai răsărită trebuia să cobor.

N-am făcut-o imediat şi habar n-am din ce motive. Ezitam să mă aventurez într-un loc necunoscut despre care n-aveam certitudinea că a fost odată al meu. Poate că ar fi bine să aştept până dimineaţă, mi-am zis şi m-am strecurat în compartimentul călduţ. După un timp, am adormit.

Casa noastră... O construcţie coşcovită din paiantă – am recunoscut-o imediat. În prag, mama toarce fuior de lână de la puţinele oi pe care le avem. În ajun, îmi promisese că-mi va face flanel cald pentru iarna ce va să vină, în schimb, eu n-aveam chef să port aşa-ceva. I-am spus, dar bătrâna şi-a văzut de-ale ei. N-am mai zis nimic, am ignorat-o, lecţie învăţată în Occidentul din care tocmai sosisem. Ignoră şi trăieşti liniştit! – o lege nescrisă la ei, ca atâtea altele la noi şi aiurea. Greu mi-a fost în momentele următoare să mă hotărăsc să locuiesc în cămăruţa mică şi întunecoasă, cu miros de var crud, un pat cu saltea din paie şi câteva poze alb-negru pe pereţi. Am strâmbat din nas şi mama a observat: „Este camera ta, aşa cum ai lăsat-o. Nu ne-am atins de ea, mie şi lui ta’-tău ne-a fost de ajuns bucătărioara din spate. Iar în pozele alea eşti tu. Copil... Pe urmă, elev la şcoala din sat.” Şi aşa mai departe. N-avem niciun chef să le privesc. Mă crezusem scăpat pentru totdeauna de amintiri şi de mutra mea de băiat. Voiam să-mi revăd tatăl şi m-a mirat că mama nu-mi spusese până atunci nimic despre el. „Trebăluieşte prin grajd, m-a dumirit mama. Vite nu mai avem, dar ne-am mai rămas câteva oi pe care le-nchidem acolo, la adăpost.” N-am cerut explicaţii. De ce trebuiau închise? M-am strecurat afară şi mi-am târât paşii spre grajd. Tata m-a întâmpinat în prag. „Am prevăzut, zise. Păsările se-ntorc la cuiburile lor, mai devreme sau mai târziu. Ai uitat?” Nu mi-a întins mâna, nu m-a îmbrăţişat. La rândul meu, n-am făcut niciun gest de bun găsit. Îl priveam, atât. Pe urmă, mi-a trecut prin gând că semănăm ca două picături de apă. Ce lucru curios – trecerea timpului. „Şi acum..., schimbă deodată tonul tatăl meu. Mă vei înlocui o vreme la treburile din grajd. Oile sunt singura avere care ne-a mai rămas după pierderea vitelor într-o întâmplare pe care prefer să nu mi-o mai amintesc. Sunt singura noastră sursă de existenţă. Dar să lăsăm vorbele. La treabă, băiete!” Şi a dat să se-ndepărteze. Abia atunci am reuşit să îngaim câteva cuvinte: „Dumneata... Dumneata ştii mai bine ce trebuie făcut. Singur, n-am să mă descurc.” Tata a înălţat din umeri: „Ai să te descurci. Ai găsit singur drumul spre sat, vei descoperi şi felul de-a te descurca pentru a supravieţui.”

Erau cuvintele tatei sau fuseseră cuvintele mele? Pe bancheta trenului, oprit într-o gară mare, reflectam la asta, dar fără să mă dumiresc. Tovarăşul meu de călătorie, în picioare, în pragul uşii compartimentului, mă privea într-un fel ciudat:

„Nu cobori, omule? Am ajuns. De-aici, trenul nu pleacă mai departe.”

Fără cuvinte, l-am urmat pe peron. Ajunsesem într-o gară aproape la fel de mare ca aceea din care plecasem. Necunoscutul s-a pierdut în mulţime. Am rămas pe loc. Ce căutam eu în gara asta? Trebuia să mă întorc. Peste un ceas, mă aflam singur în cuşeta unui tren popular; un tren care opreşte în toate staţiile de pe traseu, cum ar veni.

„Unde ne aflăm?” l-am întrebat la un moment dat pe conductor.

„Am intrat în Bărăgan”, răspunde sec omul.

M-am concentrat asupra ferestrei. Pârloagă cât vezi cu ochii. În Bărăgan, satele sunt la mare distanţă unele de altele, îmi amintesc; sau bănuiesc. O lizieră de salcâmi anunţă apropierea unui sat. O casă uitată în câmpie nu mă convinge că satul meu mai există; sau nu prin părţile astea. Închid ochii, scrutez trecutul copilăriei mele. Ce mi-a rămas în memorie? Mai nimic. Şi totuşi... La moartea bunicului, aveam numai şase sau şapte ani. Agăţat de pulpana hainei tatălui, l-am însoţit la ţintirim. După procesiune, am făcut cale întoarsă spre casă. Nu însă imediat. Iată că memoria nu-mi mai joacă feste. Nu imediat. Un şuierat metalic ne-a împleticit picioarele mie, tatei, puţinilor oameni care-l însoţiseră pe bunicul pe ultimul drum. Ne-am întors. Un tren lung, negru, cu cap de balaur scoţând flăcări pe nări – imaginaţia mea – se oprise la oarecare distanţă de ţintirim. „Neamurile noastre care au aflat de moartea bătrânului or fi catadicsit să vină la înmormântare, l-am auzit pe tata. Oricum, acum e prea târziu.” „Bine că vor prinde pomana, a adăugat, în batjocură, unchiul, fratele tatei. Niciodată nu ne-am putut ajuta cu ei.” Din tren n-a coborât nimeni şi abia mai târziu am aflat că în vecinătatea ţintirimului se afla mica haltă, marcată de un panou metalic sprijinit de un stâlp pe care cineva scrisese cu vopsea neagră: SAT.

A fost pentru mine o mică revelaţie. Indiferent că satul meu putea fi reperat de clădirea unei gări sau numai de un indicator prăbuşit, ţintirimul nu putea să dispară. Când trenul îşi încetineşte mişcarea, fac eforturi să descopăr ţintirimul din marginea satului. Absenţa lui îmi spune că trebuie să mai aştept apropierea satului următor. Pe urmă, celălalt sat. Şi cel care va urma. În cele din urmă, trenul încetineşte şi se strecoară pe marginea unui ţintirim. Opreşte. Îmi iau inima-n dinţi şi cobor.

Ţintirimul îmi este familiar. Nu-mi închipui de ce. De la moartea bunciului, n-am mai călcat pe-aici. Mă dumiresc însă repede. Toate cimitirele seamănă între ele: morminte marcate de cruci şi o bisericuţă – dacă există –, în zona centrală, în care slujeşte un preot la principalele sărbători. Comemorarea morţilor este şi ea peste tot cam la fel. La un astfel de eveniment mă aflam acum, în ţintirimul satului, , sprijinindu-mi părintele, aproape infirm, şi ascultând bolboroselile mamei, însoţite de semnul crucii, invocând spiritele celor duşi. Cuvintele aveau însă şi un alt tâlc. Auzeam limpede spusele mamei şi mă străduiam să le pricep rostul. Îmi era foarte greu, fiindcă numele celor duşi, strigate, implorate să dea semn că o aud, mie nu-mi spuneau nimic: „Ai plecat pe front, Ilarie, şi te-ai întors. N-ai vrut să intri în pământ străin, căci nicăieri nu e mai bine să-ţi afli odihna veşnică, ca lângă ai tăi. Marine, ai fost prizonier la ruşi, ţi-am făcut pomeni, crezându-te mort, şi ne-am pomenit cu tine acasă în zi de Rusalii. Grigorie, ţi-au plăcut apele şi-ai plecat pe mare la neamuri de altă credinţă decât a neamului tău, dar Dumnezeul lor nu te-a primit şi te-ai întors.” Aproape îmi luasem gândul să mai ascult, când mama se întoarse spre mine: „Ştiam c-ai să apari într-o zi la casa ta, băiatule, aşa cum toţi ai noştri au făcut-o până acum. Asta am vrut să afle şi cei duşi.” „Este o vorbă şi nu se poate să n-o fi auzit pe unde-ai umblat, fiindcă e o vorbă a celor bătrâni, adăugă şi tata, sprijinindu-şi trupul bolnav de braţul meu. Fiecare pasăre piere pe limba ei, dar limba ei se aude în cuibul ei, nici în izvorul apelor şi nici în şuierul vântului. Să nu-mi spui că nu ştiai.”

În momentul acela, o lovitură pe umăr mă trezi. Fixai, buimac, faţa roşie a conductorului de tren.

„Domnule, trebuie să cobori. Suntem de o jumătate de oră în Gara Metropolitană. Dacă nu te descopeream, te-ai fi trezit la depou.”

„În Gara Metroplitană? mă bâlbâi stupid. Dar eu vreau să ajung în satul meu din Bărăgan. Chiar aşa i se spune: Sat.”

„Nu-i treaba mea, mormăi omul. Trenul va merge la depou. Trebuie să cobori.”

Am făcut-o, împleticindu-mă. Am aşteptat până seara să fie garat un tren popular, cum se numeşte în Occident; un tren care opreşte în toate staţiile, mai mici sau mai mari. Am urcat şi am intrat în primul compartiment. Doi oameni de la ţară – după îmbrăcăminte şi straiţele de sub genunchi – pălăvrăgeau de-ale lor. Le-am cerut permisiunea să mă aşez lângă ei.

„Dacă nu vă supăr, încep, mergeţi în Bărăgan?”

„În satul nostru. Nu departe de-aici”, răspund amândoi în acelaşi timp.

Nu sunt curioşi să afle încotro mă îndrept şi eu. Respir uşurat. Ce le-aş fi putut răspunde? În Sat. Chiar aşa se numeşte locul spre care mă îndrept: Sat.

Aveam speranţa că de data asta voi reuşi.