Ideea fusese a lui. Venise în continuarea corespondenţei lor pe e-mail şi a discuţiilor pe Skype despre istoria familiei. La telefon, Cati arătase un entuziasm moderat, însă la sosirea lui la Constanţa, la ora prânzului a unei zile de miercuri din iunie 2013, ea era gata de drum. Li s-a alăturat Gina, cumnata lui Cati dinspre fratele Nicu.

GPS-ul instalat în Logan era setat pe engleză. Sorin l-ar fi pus pe română, dacă ar fi fost capabil s-o facă repede, dar n-a fost, aşa că pe drum GPS-ul a vorbit fără oprire într-o limbă necunoscută lor, determinându-le, poate, să fie mai tăcute decât de obicei. Însă Cati era tăcută, în primul rând, pentru că urma să se întâlnească, după un lung interval, cu locuri ale copilăriei şi tinereţii ei. Iar Gina, care locuia împreună cu familia fetei ei, dar şi cu mama vârstnică, avea propriile griji care să-i justifice tăcerea.

Înainte de a intra în Valu lui Traian, Sorin a căutat din priviri, pe dreapta şoselei, sediul staţiunii agricole la care lucraseră ai lui în 1963-1965, în serviciul de contabilitate, dar şi blocurile angajaţilor, loc de care se leagă una dintre cele mai vechi amintiri ale lui, o imagine aproape ştearsă din memorie cu părul lung şi negru al unei fetiţe pe nume Lulu. Au urmat Murfatlar, Ciocârlia de Sus, apoi Ciocârlia, fostă de Jos, apoi Cobadin.

***

S-au oprit mai întâi în centrul comunei, sau al oraşului, pentru că localitatea aspirase în anii comunismului la statutul administrativ de oraş şi poate chiar reuşise să îl obţină, însă evoluţia postrevoluţionară îi tăiase avântul urbanizator, cât îl avusese. Larga piaţă din centru era pustie. S-au apropiat cu maşina de statuia soldatului necunoscut, reprezentat întreg şi cu arma la picior, trecând mai întâi pe lângă o altă statuie de soldat, un bust, pe care toţi o vedeau pentru prima oară, apoi au pornit în căutarea casei bunicilor lui Sorin, Dumitru şi Dumitra.

Unele străzi de pe traseul propus de Cati erau blocate de lucrări de canalizare în curs. Dintre rarii trecători, i-au abordat doar pe cei mai în vârstă. Un bărbat, o femeie, iar un bărbat,toţi trecuţi sigur de 70 de ani. De fostul poştaş, Dumitru Orăşteanu, nu-şi mai amintea niciunul. Femeia şi-un bărbat şi-au amintit, cu greu, de Valerică, fratele lui Cati, fost şofer al directorului IAS-ului din Cobadin pentru vreo 25 de ani şi, la data excursiei lor, imobilizat de boală în apartamentul lui de la etajul 2 al unui bloc fără lift din Constanţa.

Au identificat mai întâi fosta casă a unchiului Valer, la intersecţia a trei străzi asfaltate, dintre care două se opreau acolo. Distanţa dintre vechea casă şi gard părea mult mai mică decât şi-o amintea Sorin. A numit-o în gând vechea casă pentru că în faţa ei, pe locul grădinii de zarzavat de altădată, se înălţa acum o clădire nouă, mai mică. Ultima oară venise aici în penultimul an de liceu, pentru două zile, cât să petreacă revelionul cu vară-sa Lili şi gaşca ei. Ori, mai bine zis, cât să nu-l petreacă la Craiova de unul singur, adică fără prietena cu care o rupsese în acea toamnă. Însă de casa unchiului Valer îl legau amintiri mai timpurii şi, hotărât, mai luminoase, cum ar fi aceea în care, într-o margine a grădinii de zarzavat de altădată, se ridica o movilă de pepeni verzi, aflată total la dispoziţia lor, a lui şi a vară-sii.

Au avansat cu maşina, încet. Acolo unde se termina curtea fostei case a unchiului Valer începea o clădire cu aparenţă de magazin sătesc. Aici, dar mai departe de drum, ar fi trebuit să se afle fosta casă a bunicilor. În faţa clădirii stăteau de vorbă o femeie şi un bărbat, amândoi în vârstă. Cati i-a întrebat, prin fereastra deschisă a maşinii, dacă ştiu unde este fosta casă a lui Dumitru Orăşteanu. Femeia a părut surprinsă de întrebare, apoi a arătat cu mâna spre casa unchiului Valer: „Orăşteanu a locuit acolo!” Cati i-a amintit că acel Orăşteanu era Valerică. Femeia a repetat numele, a zâmbit şi a dat din cap, aprobator. Cati a precizat că fosta casă a părinţilor lui Valerică ar fi trebuit să se afle în locul magazinului. Femeia iar a dat din cap, cu aerul că, vag, dar foarte vag, îşi amintea şi acest detaliu. I-a sfătuit să vorbească cu proprietara magazinului, care avea casa chiar în curtea din spate, la care se putea ajunge prin poarta de după colţ.

Colţul era zece metri mai departe de unde opriseră. Chiar după colţ, lângă gardul de beton al gospodăriei, se înălţa un cais cu frunziş bogat şi cu trunchiul dat cu var. Se înălţa nu e chiar corect spus, pentru că trunchiul caisului se îndepărta de gard la 45 de grade, astfel încât frunzişul lui îşi întindea umbra până în mijlocul drumului, unul neasfaltat, care pornea din cel principal.

Au oprit în faţa porţii şi au coborât toţi trei din maşină. Întâmplarea a făcut ca femeia să-şi vadă de treburi prin curte, aşa că le-a fost uşor să o cheme. Nu i-a invitat înăuntru, dar a răspuns cu amabilitate întrebărilor lui Cati. Ar fi fost şi nepotrivit să nu o facă, din moment ce Cati a informat-o că ea se născuse acolo. Femeia auzise de familia Orăşteanu, dar ea şi soţul ei cumpăraseră gospodăria de la cei care o cumpăraseră de la primii proprietari. Casa din spatele magazinului era construită de familia ei. Magazia de alături era înălţată chiar pe locul vechii case.

La plecare, Cati l-a rugat pe Sorin să pozeze caisul. Recunoscuse în el, fără niciun dubiu, caisul pe care îl lăsase în urmă în 1964 , anul mutării lor la Constanţa.

Tot aici şi-a petrecut şi Sorin, în mare parte, primii lui patru ani de viaţă. Îşi aminteşte de un hol de intrare în care dădeau, din stânga şi din dreapta, uşile unor încăperi şi al cărui capăt era mereu cufundat în beznă. Numai despre încăperea din dreapta îşi aminteşte ceva, semn că acolo stătea el de obicei. Un pat mare, ferestrele dinspre drum, o altă uşă, pe peretele opus celui în care dădea uşa dinspre hol. Cât despre capătul beznicos al holului, îşi aminteşte de convingerea lui de-atunci că acolo locuia Lupul. Aşa i se spusese, ca metodă de cuminţire, desigur. Lupul acela, pe care îl întrezărise, cu siguranţă, nu avea nimic în comun cu un câine. Era un om negru.

***

Din Cobadin au luat-o spre Mereni, comuna în care s-a născut Dumitra. În marginea comunei Osmancea le-au ieşit în cale terenuri împrejmuite cu ziduri scunde şi groase, din piatră albă, prilej pentru Sorin de a aduce în discuţie trecutul otoman al zonei, ba chiar de a o întreba pe Cati dacă mai urmăreşte la televizor serialul Suleiman Magnificul. Ajunşi la Mereni, s-au învârtit vreun sfert de ceas în cerc pe străzile comunei, dar până la urmă au nimerit.

Părăsind o şosea asfaltată pentru a urma un drum de ţară, neasfaltat, au ajuns la intersecţia cu un alt drum neasfaltat, o fundătură. Pe dreapta, dincolo de intersecţie, era fosta casă a Iordanei. Tot pe dreapta, dar înainte de intersecţie, era fosta casă a Stoicăi, soră a Iordanei. Pe stânga, înainte şi după intersecţie, se întindea fosta casă a lui Ştefan, frate al Iordanei. Case înconjurate de curţi şi terenuri.

Casa Iordanei a fost moştenită de Stoica, băiatul ei, care a vândut-o unei familii de moldoveni, pentru a-şi cumpăra o alta, la Constanţa, pe aceeaşi stradă din cartierul Km 5 cu bunicii lui Sorin. Casa fratelui Ştefan al Iordanei a fost şi ea vândută în afara familiei, însă casa sorei Stoica a Iordanei a fost moştenită de Rodica, nepoata ei, care locuieşte la Constanţa. Cati ţine legătura cu Rodica, aşa că a ştiut ce întrebări să pună trecătorilor, pentru a ajunge unde voiau.

Au intrat cu maşina pe drumul înfundat şi au oprit lângă poarta fostei case a Iordanei. Prin gardul din ciment şi tablă al casei era greu de văzut, dar terenul din jur avea gard de sârmă ghimpată, aşa că au putut vedea o femeie muncind printre rândurile de porumb. I-au dat ziua bună, iar ea a venit la poartă. Cati i-a vorbit de Rodica, proprietara casei de peste drum, câştigându-i încrederea. I-a vorbit femeii şi despre motivul prezenţei lor acolo, acela de a vedea casa care a aparţinut cândva bunicii ei, Iordana. Femeia i-a poftit în curte. Sorin a ajutat-o pe Cati să-şi treacă picioarele peste pragul uşii maşinii şi i-a pus cârjele la îndemână. Femeia a evaluat situaţia şi a luat-o înainte, spre pridvorul casei, unde a adus scaune, plus o carafă cu apă şi pahare.

Casa avea un corp de clădire lung, cu bucătărie şi cu câteva încăperi cu trecere dintr-una în alta, de care era lipit un corp de clădire mai înalt şi, după toate aparenţele, construit mai de curând. Partea veche, le-a spus femeia, era casa cumpărată de ea şi bărbatul ei de la oamenii care, la rândul lor, o cumpăraseră de la rudele doamnei Rodica.

Femeia le-a făcut un tur de casă, pe exterior, Ginei şi lui Sorin, în timp ce Cati a rămas în scaunul din pridvor, cu ochii spre uşa deschisă a bucătăriei. În spatele casei, lipită de o magazie cu unelte agricole, exista o cabină de duş cu rezervor de tablă deasupra, în care apa urcată cu pompa electrică era lăsată să se încălzească la soare. O dovadă de avans tehnologic care l-a surprins pe Sorin, mai ales după ce femeia le-a spus că duşul era numai bun pentru spălatul de la sfârşitul zilei de muncă.

Au mai stat puţin, au făcut câteva poze cu casa şi cu terenul din jur, i-au mulţumit femeii, s-au urcat în maşină şi au plecat. Spre Constanţa, prin Topraisar, Techirghiol şi Agigea. Pe drum, Gina şi-a amintit de versul, ajuns aforism, „casa părintească nu se vinde”. În mod eronat, toţi trei l-au atribuit lui Adrian Păunescu. Este al lui Grigore Vieru, va afla Sorin mai târziu. Cati s-a declarat de acord cu importanţa judecăţii, însă fără să pară prea convinsă.