Poeme
de Florin Palaghia
A fost cuvântul
Dospeşte pâinea, sus pe vatră-n cer,
azimă mângâiată de mister,
Isus trecea pe mare sângerând
parabola luminii înspinând.
Maria, spune-mi, El când va veni
în Ghetsamani lumea va sfârşi
şi regele Herod ne va iubi
şi Iuda-n faţa lui se va spăşi?
Grăbite oi pierdute în scripturi
cine va mai hrăni atâtea guri,
S-or mai întoarce din morminte vii
toţi morţii printre spini şi bălării?
A fost Cuvântul începutul Lui,
există încă dar în limba cui?
Rugaţi-vă căci marea s-a deschis
şi orbii vor pleca în Paradis.
Şi vă-nchinaţi Cuvântului divin
însângerat pe cruce într-un spin,
strigaţi-L şi iubiţi-L, L-aşteptaţi,
veţi fi ca El în cer crucificaţi.
Sus pe muntele Rarău
Urc Golgotă în mormânt
să te descopăr cuvânt,
vers să fiu, crucificat,
în lumină de-Ararat.
Şi mă nasc iesle de pai
sângerând gură de rai
ca să mor de dorul tău
sus, pe muntele Rarău,
unde numai zeii-ajung.
Răpită de-un nibelung
te voi cumpăra pe zloţi,
sărăcindu-i pe nepoţi,
şi încoronata stea
vom pleca pe mări de nea.
Sorocit voi fi în veci
înglodat în ipoteci,
dar îndrăgostit lulea.
În apărarea mea
În apărarea mea regii de piatră,
cadavre ce trecutul le îngroapă.
Soldaţii ţării, cei lăsaţi la vatră,
Ce-au îngropat stindardele în groapă.
În apărarea mea zeii de ceară
desprinşi din al luminii simulacru
au pus pe rug străinii odinioară
să apere pământul ţării sacru.
În apărarea mea despoţii lumii
au pus pe fugă din regat duşmanii
ca să-mplinească în regatul humei
trecutul ce-a-ngropat în ceruri anii.
În apărarea mea zeii de piatră,
în apărarea mea zeii de ceară,
în apărarea mea câinii ce latră,
în apărarea mea străină fiară...
Victimă cuvântului
Cuvintele pe buze
încearcă să m-acuze.
Îngeri de sticlă matăA
în mine se dilată.
Nisipu-ntors de valuri
şi norii albi de vată
în ceruri mă îngroapă.
Fărâmiţat în gene
cerul se umple-alene
de gândurile mele.
Cuvintele rebele
cad peste mine grele,
săgeţi înfipte-n stele.
Voi dezlega misterul.
Rostogolit de aer
rămân numai un vaier
ce înspăimântă cerul.
Scriu şi scriu...
Scriu litanii pe nisip.
Unde-i cerul meu din chip,
unde-mi este Doamne gura,
unde-i viaţa şi Scriptura?
Şi cuvintele iar latră,
o, ce lume idolatră!
Scriu şi scriu, Sfânta Scriptură
se imprimă pe figură.
Scriu şi scriu, iar trece anu
şi în cer Mircea Ciobanu.
Latră caii şi Nichita
mă izbeşte cu aripa.
Călător
Mă împart într-un pământ
cer şi apă şi mormânt,
înspinat fără soroc,
umbră fără de noroc.
Umbră, sângerând de dor,
între ape şi ponor,
călător într-un fior,
niciodată să nu mor...
Păsări-mirese
Verde, cerul gri în tindă
mă dezleagă de blestem,
păsări azurii, oglindă
reflectată în totem.
În simbolu-nfiorării
îngerii îmi ţes abis,
timpul îmbiază nori
schimbători în paradis.
Stacojie marea ţese
orizontul prins de timp,
trec pe cer păsări-mirese
îmbiindu-mă-n Olimp.
Din viaţă doar atât îmi amintesc...
Cerul absurd pierdut într-o spirală
şi cercul strâmt în care ameţesc,
strigoii delirând prin capitală,
din viaţa doar atât îmi amintesc.
Obscurul, neputinţa, înstrăinarea
iluzia sfârşitului obştesc,
în viitor pierzând mereu cărarea,
din viaţă doar atât îmi amintesc.
Noroiul, ura, scârba din privire,
zăpada neagră, golul cel grotesc,
din când în când câte o amintire,
din viaţă doar atât îmi amintesc.
Ferestre îmbâcsite în iluzii,
vămi ferecate, oameni ce bolesc,
cenuşă, fum, strigoi, numai iluzii,
din viaţă doar atât îmi amintesc...
|