Pentru mulţi iubitori de artă, saloanele anuale ale artiştilor par a fi un gen de manifestare artistică de tip tradiţional, ce nu se mai potriveşte cu gustul dinamic al zilelor noastre, însă saloanele plasticienilor craioveni se bucură în continuare de o mare afluenţă de public, sunt gustate din plin şi trezesc în continuare un interes deosebit. Fără a avea o formulă anume în constituirea şi prezentarea expoziţiei, Salonul Filialei Craiova a UAP din România a întrunit, lucru mai puţin obişnuit, şi sufragiile artiştilor. Chiar dacă a dispus de un spaţiu restrâns, cel al Galeriei „Arta”, salonul s-a dovedit a fi o expoziţie bine închegată în ciuda modalităţilor extrem de diferite de expresie plastică. Încercarea artiştilor de a ne propune diferite forme de cunoaştere, prin intermediul revelării artistice, ne-a făcut să recunoaştem proiecţii ale reuşitelor generaţiilor ’70 şi ’80, să identificăm valorificarea experimentelor ce ţin de perioada postmodernă, pe care să le raportăm la alte experienţe artistice mai vechi ce ţin de un postimpresionism întârziat, specific artei româneşti interbelice, dar şi de exprimări de factură expresionistă. Iată, aşadar, un registru extrem de amplu şi de divers în care se mişcă artiştii contemporani, asta însemnând că ei nu şi-au pierdut acel exerciţiu permanent al căutării care dă vioiciune spiritului, stimulează creativitatea şi lasă loc liber reordonării unor demersuri artistice şi reîmprospătării memoriei culturale. Acest gen de cunoaştere, dincolo de sentimente, prin introspecţie este deosebit de incitant pentru privitor şi conduce la o emancipare a spiritului acestuia şi la o abordare fără prejudecăţi a artei contemporane.

Fiecare lucrare de artă este asemenea unui câmp morfogenetic care ne transmite extensii emoţionale, mişcare, logică, plăcere formală. Este un joc în care apare angrenată vanitatea artistului, adică a aceluia care creează un strop de univers ce nu a existat ca atare până la el. Astfel, el devine purtător al firii lui Dumnezeu.

De ce ne atrag saloanele? Pentru că ele ne propun un parcurs vizual şi mental incitant, asemenea unui labirint în care ne putem juca cu linii, forme, culori şi volume, pentru că aici putem să confabulăm pe sugestiile oferite de artişti şi putem să ne creăm un univers propriu în care ne simţim confortabil. Cum fiecare artist are o singură „înfăţişare la rampă” şi un timp scurt de a-şi „spune monologul”, spectacolul este ca o privire printr-un caleidoscop pe care-l putem răsuci ori de câte ori simţim nevoia.

Cât de departe sunt saloanele artistice ale plasticienilor contemporani faţă de primele încercări făcute de Theodor Aman pe la 1864, saloane ale „artiştilor în viaţă” la care vizitatorii plăteau „1 sfanţi”, dar se acorda o „medalia de onore de valore de 150 de galbeni” şi alte medalii „de valore de galbeni 100, 50 şi 25”!