L-am descoperit târziu pe pictorul Dan Dimulescu, deşi ani de zile ne-am întâlnit la marile expoziţii organizate la Muzeul de Artă Craiova sau la Galeriile „Artis” din Slatina, mereu jovial, cu privirea sa scrutătoare, cu observaţii pertinente în analizarea picturilor expuse. Au trebuit să treacă ani mulţi până când Dan Dimulescu s-a hotărât să-şi organizeze o expoziţie personală, să iasă în public nu numai cu câteva lucrări făcute rapid în scurtul timp al unor tabere de creaţie. Aşa am descoperit pictura lui Dan Dimulescu, iar pe el ca un artist serios care preferă peisajul şi cadrul intim al naturii statice în atelier, ca elemente ce îi definesc imagistic universul creaţiei.

Pictura sa trăieşte în primul rând printr-o „stare” de a fi a culorii, aşezată în general în tuşe împăstate, expresive, ce destăinuiesc o atitudine parcă uşor tensionată a artistului. Acest mod de lucru dă întâi de toate consistenţă materială „semnului-icon”, care este fie o casă, un deal, un copac, un drum, un vas cu flori; apoi ne vorbeşte de o precipitare a artistului de a „epuiza” mai rapid subiectul ales, de a ne transmite mai repede şi mai direct gândul său.

Uneori, trăieşti în peisajele sale momente aproape dramatice, sugerate de ritmuri alerte şi de o dinamică a tuşelor dispuse pe registre aproape contrapunctic, în aşa fel încât creează tensiuni zonale şi succesive, în planuri diferite. Alteori, există parcă o linişte patriarhală a tablourilor, în care doar acoperişul caselor mai punctează viaţa în peisajele sale rustice.

Tablourile cele mai expresive şi mai sintetice le-am regăsit într-o expoziţie cu lucrările făcute în tabăra din Deltă, din vara anului 2011. Este acolo imaginea pictorului modern, cu multiple acumulări vizuale şi, parcă, o nouă şi interesantă atitudine în raport cu natura. Ele m-au convins că sunt în faţa celui mai important pictor contemporan caracalean, de la Ion Musceleanu şi Teodorescu Romanaţi încoace.