Extrem de reală şi evenimenţială, arta este purtătoare de realităţi şi relaţionări sociale, dar şi purtătoare de realităţi intime, interioare şi subiective. Pătrundem astfel în „natura” realităţii prin „construcţiile” personale ale fiecărui artist. De obicei, realitatea artiştilor este aceea care atacă realitatea societăţii, atunci când modelele de autoritate au dispărut demult. Expoziţia artistului Marcel Voinea, deschisă în luna septembrie la Galeria Arta din Craiova, este un exemplu în acest sens.

Compoziţiile sale sunt reliefuri pictate, spaţii artistice în care se întâlnesc sculptorul cu pictorul, adică cel care recreează volume aidoma celor din realitatea imediată, cu acela care „îmblânzeşte” o realitate prin intermediul culorii. Tehnica aceasta de a compune reliefuri pictate este exersată de artistul Marcel Voinea de peste un deceniu, o formulă deosebit de expresivă, cu inepuizabile resurse imaginative.

Arta lui Marcel Voinea, viziune sau intuiţie, ne vorbeşte despre hoardele de oameni ce se înghesuie pe drumuri iniţiatice, spre cetăţi neîncăpătoare, sau încearcă să evadeze dintre zidurile acestora. Îngrămădiri de trupuri umane, de nuduri, aceste procesiuni iniţiatice încearcă să ne transmită un sentiment acut pe care îl trăieşte artistul, şi anume : realitatea în care trăim a devenit una nevrotică, în care mulţimea anonimă se află într-o alertă continuă sau este împinsă precipitat către nu se ştie unde.

Din această mulţime se desprinde un personaj: purtătorul de icoane călare pe cai fantaşti, transportând simbolurile credinţei către populaţii umane. Este un pelerinaj continuu, fără un scop anume. Ce se întâmplă cu purtătorul de icoane transformat în personaj purtător de construcţii spirituale? Un tablou ne sugerează, prin imagine, construcţie şi chiar titlu, că acesta se află mereu într-un Echilibru instabil. Va mai exista el oare?

Privite la modul general, compoziţiile lui Marcel Voinea par a fi o modalitate inedită de a desfăşura un gând într-un spaţiu volumetric şi cromatic, fapt ce implică o scurgere a unui timp, o trecere sau petrecere, un gen de poveste – instantaneu a ceea ce s-a petrecut la un moment dat. De aici ai sentimentul că te afli într-un „tablou” (ca în teatru) dintr-o amplă desfăşurare epică. Este o atmosferă de literatură renascentistă „spusă” sau „povestită” pe muzica unui trubadur hoinar. Parcă ar fi o baladă care vorbeşte despre o cetate îndepărtată, ale cărei porţi sunt mereu deschise, plasându-ne pe noi după momentul cel mai important în care trompeţii au vestit sosirea purtătorului de icoane şi de credinţă. Această „baladă” este ca un cântec de dragoste care îl leagă pe vestitorul creştin de o mulţime imensă de păgâni, de necredincioşi. Fiecare compoziţie pare a fi un simplu episod dintr-o mare epopee existenţială, fiind purtătoare în subtext de atitudini moralizatoare.

Ridicolul, grotescul, trivialul le întâlnim la tot pasul în tipurile de situaţii în care Marcel Voinea îşi aşază personajele. Iar noi, privitorii şi primitorii de mesaj, ne aflăm undeva sus, detaşaţi de permanenta viermuială a acestui univers, îl observăm cu interes şi îi evaluăm resursele artistice şi moralizatoare, aruncându-i priviri zeieşti.