Ştefan Luchian – înnoitorul

O mare expoziţie Ştefan Luchian poate fi văzută în România numai o dată la 50 de ani şi este un eveniment artistic cu totul remarcabil, fiind o pledoarie în favoarea expresivităţii culorii ca formă a dialogului dintre artist şi lume. Ultimele două mari expoziţii au fost  cele  organizate  de  Muzeul  Naţional  de Artă al României în anul 1966 – Florile în opera lui Ştefan Luchian şi Peisajul şi compoziţia în aer liber în opera lui Luchian – şi au avut drept curatori o echipă formidabilă compusă din dl. Petre Oprea, dna. Georgeta Peleanu şi dna. Dorina Schobel. Iată că, în anul 2013, Muzeul Naţional Cotroceni este cel care s-a încumetat, de data aceasta, să deschidă o expoziţie Ştefan Luchian, având ca subtitlu Univers plastic, curatori fiind muzeografii Camelia Rădulescu şi Paulina Sofica, un proiect coordonat de către director Adina Renţea în anul în care se împlinesc 145 de ani de la naşterea artistului. La acest proiect participă cu lucrări 15 dintre cele mai importante muzee de artă din România, alături de Biblioteca Academiei, expoziţia fiind însoţită de un catalog de ţinută, îngrijit de dl. Mihail Ipate, un  text prelucrat după documentele d-nei Laura Cocea şi texte de Corina Teacă şi Marian Constantin. 

Elev al lui Theodor Aman şi Gheorghe Tattarescu la Şcoala de Belle -Arte din Bucureşti, pe care o absolvea în anul 1889 – adică exact în anul în care Constantin Brâncuşi intra în anul I la aceeaşi şcoală – Ştefan Luchian era deja stăpân pe mijloace de expresie clasică, fapt dovedit de prima sa participare la expoziţia Cercului Artistic din anul 1890. De altfel, perioada petrecută la Paris, la Academia „Julian”, unde a avut ca profesor pe William Bouguereau (1825-1905), un pictor de factură neoclasică foarte apreciat şi căutat în ultimele decenii de către colecţionarii şi galeriştii francezi, nu  avea să influenţeze cu nimic modul lui Luchian de a-şi gândi demersul artistic. În schimb, atmosfera Parisului, freamătul căutărilor artistice de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, aveau să-şi pună amprenta atât asupra modului de expresie artistică, cât mai ales a concepţiilor sale generale despre pictură şi relaţia dintre artist şi societate. Adevăratul său debut în viaţa artistică a Românei se va petrece la Expoziţia artiştilor în viaţă din anul 1894 – expoziţia iniţiată de Theodor Aman cu trei decenii în urmă (1864-1865) –, şi la care Luchian  obţinea o primă medalie pentru tabloul intitulat Ultima cursă de toamnă. După exemplul francez pe care vrea să îl impună şi în viaţa artistică românească, Luchian deschide în anul 1895, împreună cu Constantin Artachino (1870-1954), o primă expoziţie personală în propriul atelier, o noutate pentru România acelei vremi şi care avea să fie experimentată de către artiştii români de-a lungul întregului secol al XX-lea. În anul următor el avea să fie artistul care iniţiază organizarea  Expoziţiei artiştilor independenţi, ca un protest artistic faţă de Salonul Oficial, după modelul parizian al Salonului Independenţilor. Pe aceeaşi linie, Luchian, împreună cu Constantin Artachino, va fi principalul organizator al Societăţii Artistice Ileana, una dintre primele societăţi artistice care a avut şi o revistă, din păcate cu o apariţie efemeră. Tot ca un experiment ar trebui privită şi expoziţia personală a lui Ştefan Luchian împreună cu Nicolae Petrescu-Găină (1871-1931), unul dintre primii şi cei mai mari caricaturişti români, expoziţie deschisă la Ateneul Român în decembrie 1904 şi închisă după numai o zi, la intervenţia pictorului C.I.Stăncescu.

Lucrul cel mai important însă rămâne faptul că, prin opera sa, Ştefan Luchian a adus acel suflu nou de care pictura românească avea atâta nevoie la începutul secolului al XX-lea, în primul rând prin îmbogăţirea ariei tematice, fără a neglija continuarea unor teme deosebit de apreciate de public – portretul şi compoziţiile pastorale. Luchian abordează constant peisajul citadin, ca semn al evoluţiei societăţii româneşti, în tablouri ca: Mahalaua Dracului, Colţ din strada Povernei, Casă cu gard, Vedere din Moineşti, Ghereta din Filantropia. Mai apoi, tematica naturilor moarte cu vânat, care de la Ştefan Luchian încoace au fost considerate pietre de încercare pentru orice mare artist român contemporan şi tema nudului feminin, deosebit de apreciată atât de către pictor, cât şi de către colecţionarii români.

El este şi iniţiatorul în pictura românească al nocturnelor, aşa cum este compoziţia O noapte cu lună la ţară, compoziţii extrem de dificile, având în vedere gama cromatică foarte redusă şi în general dominată de nuanţe de violet şi negru, nuanţe impuse artei europene de pictorul Henri Rousseau (1844-1910) – Le Douanier. Această tematică avea să fie dezvoltată în primul deceniu al secolului al XX-lea de către Eustaţiu Stoenescu, atât în cadrul unor compoziţii ample, cât şi într-o serie de peisaje pariziene.

În ceea ce priveşte înnoirea limbajului plastic, Ştefan Luchian este cel care a impus atenţiei artiştilor români tehnica de lucru în pastel, aşa cum a asimilat-o de la impresioniştii francezi la Paris, şi pe care avea să o practice până la sfârşitul vieţii. Pastelul ajuta artistul să execute notaţiile rapide de lumină şi nuanţe cromatice în faţa modelului, atunci când lucra plein aire. Această tehnică te ajuta să realizezi treceri rafinate de la o nuanţă la alta – aşa cum putem să observăm în marele ciclu al peisajelor în pastel făcute de Luchian la Brebu sau în numeroasele naturi statice cu albăstrele, cu crizanteme – şi expresivităţi pe care compoziţiile în ulei nu ţi le permiteau. Ba mai mult, el a experimentat chiar şi tehnica pastelului pe pânză,  în portretul compoziţional al lui Alecu Literatul.

La fel ca şi impresioniştii francezi, Luchian a folosit acuarela pentru lucrări finite – cum sunt  Bătaia cu flori, unul din autoportrete  sau scena de  gen Prichindeii  şi nu doar ca exerciţiu sau ca tehnică de lucru în executarea de schiţe colorate preliminare pentru lucrările în ulei. Tot aşa s-a întâmplat şi cu o serie de compoziţii în cărbune (Meşter lăcătuş, Atelier, Răscoala de la 1907), pe care Luchian le-a considerat lucrări finite şi le-a introdus în expoziţiile sale personale.

Trebuie amintit şi faptul că Ştefan Luchian este primul pictor român care îşi reînnoieşte limbajul artistic racordându-l la cea mai nouă mişcare artistică europeană, cunoscută astăzi sub numele de Art Nouveau sau Arta 1900. Multe din lucrările sale monumentale (compoziţii – Femeie în peisaj – şi plafoane pictate în casele din Bucureşti) au fost pregătite cu seriozitate prin studii executate în acuarelă între anii 1900-1903, aşa cum sunt alegoriile Vara sau Toamna. Iată cum pictura românească a reuşit ca, într-o jumătate de secol, adică între 1850 şi 1900, să refacă drumul parcurs de pictura europeană, de la clasicism şi romantism, trecând prin plein aire, impresionism şi simbolism,  să ajungă la cele mai noi  forme de expresie ale artei occidentale.

Tot lui Ştefan Luchian îi datorăm faptul că în tehnica sa de lucru în ulei a experimentat multe din practicile deja consacrate de pictura franceză de tip impresionist – pictură plein aire: tuşe juxtapuse, umbre şi penumbre colorate, contrastul simultan al culorilor, vibrarea suprafeţelor de culoare folosite pentru fundalul naturilor statice cu ajutorul tuşelor dinamice şi orientării diferite a acestora. În acelaşi timp, el „a construit” noi unelte de lucru, precum „pieptenele” (asemănător cu cel folosit de meşterii populari pentru decorarea ramelor la icoanele pe sticlă) sau beţişoare ascuţite şi plate de diferite mărimi, folosite în modelarea şi  sgrafitarea materiei picturale.

Opera lui Ştefan Luchian se aşează temeinic în continuarea creaţiei lui Theodor Aman şi a creaţiei lui Nicolae Grigorescu, contribuind indirect şi la mişcarea poporanistă şi mişcarea sămănătoristă din cultura românească de la începutul secolului al XX-lea.