Interviu realizat de Cristian Pătrăşconiu

Cristian Pătrăşconiu: Există, crezi, o Cale regală de a „intra în Artă”, în arta plastică? O „autostradă”, o modalitate privilegiată de a avea acces la bogăţiile – cu patrimoniul în expansiune (ale) – acestei lumi?

Florin Toma: Aşa cum ştii de multă vreme, Cristian, în România, nu sunt bani pentru autostradă. Aşa că, n-avem ce face şi intrăm prin ce avem! Da, mă opresc la Calea regală a lui Malraux – să nu uităm că Muzeul lui imaginar rămâne el însuşi o operă de artă – da, există o cale regală prin care se poate pătrunde în universul misterios al Artei. În opinia mea, însă, două condiţii trebuie să îndeplineşti dacă te încumeţi să porneşti la acest drum: a) să nu ştii despre istoria artei ceea ce ştiu academicienii privirii, fiindcă atunci capeţi năravuri culturale şi preconcepţii narative extrem de pernicioase asupra limpezimii nervului sinoptic şi b) să nu priveşti niciodată un tablou din faţă – e posibil să-ţi ia ochii şi să-ţi calcineze uitătura –, ci numai pieziş, dintr-o parte, căci, îţi reamintesc, numai la chindie soarele dezvăluie adâncimile de miere ale lumii (până atunci, totul este albeaţă pe ochi!). Pe de altă parte, acest drum iniţiatic ne face comună, ne particularizează şi acea minunată teorie a lui Blaga, a „minus-cunoaşterii”. În timp ce ni se pare că dezvelim o taină, în spatele ei se ascunde o alta, ne rămâne mereu un alt mister de zdrumicat, mereu şi mereu şi mereu… Găsesc că e palpitant, totuşi.

C.P.: Ce face un om de litere faţă cu lumea/ lumile artei plastice? Devine, după o oarecare practică, intimul acelei lumi sau, mai degrabă, de pe margine, din afara acelei lumi continuă să o citească?

F.T.: A fi intimi cu lumea artei, cu opera de artă plastică e sinonim cu „a fi în vorbă cu o fată”. Te afli aproape de logodnă. Dar, mai trebuie să-i cunoşti părinţii, să te laşi invitat de ei la masă, să ai grijă cum mănânci, ca să nu-şi facă oamenii impresie proastă despre tine („Cum să-mi dau eu mândreţe de fată după un asemenea necioplit?”), să faci ceva tumbe, giumbuşlucuri, un triple axel cu ultima carte a lui Cutare, două-trei citate de efect din Goethe, reţinute, bineînţeles, aproximativ („Tamaro, să ştii tu că băiatu-ăsta nu-i prost deloc!... Hai, lasă vasele alea, că le speli după…!”) şi, în fine, cea mai importantă condiţie este ca la final să nu râgâi, că ai stricat tot ighemoniconul. Aşa că, vorba poetului: „Logodnică de-a pururi, soţie niciodată”! Cu opera de artă, dragă Cristi, doar te joci. Cel mult o hârjoneală-două. Dar nu vei ajunge niciodată la a o poseda. Nu poţi fi înlăuntrul spiritului ei. Acolo nu locuieşte decât Demiurgul.

C.P.: Subspecie a întrebării de mai sus: tu, ca om de litere, în ce situaţie ai fost vis-ŕ-vis de arta plastică? Cum ai început, cum şi cît ai exersat ceea ce ai început să faci în această relaţie, unde eşti? Înăuntru? În afară?

F.T.: Prin ’91-’92, eram subeditor la Cotidianul. Editam texte de-mi venea acru. Acrul limbii române, fireşte! Şi, odată, a venit la redacţie o invitaţie la expoziţia unei artiste (nu-i dau numele, fiindcă nu e relevant), deschisă chiar în atelierul ei. Un fel de vizionare. Şi, pentru că era foarte aproape de casa mea, m-am gândit să-i fac o vizită. Şi am făcut-o. Şi am rămas consternat. Şi am pus imediat mâna pe condei şi am scris despre această consternare. Adică, am transformat ceea ce am văzut şi reţinusem la faţa locului în senzaţii pe care le-am descris. La final, am rămas uimit. Şeful de la „Cultură” a publicat cronica, absolut încântat. Nu însă aceeaşi reacţie a avut-o dna redactor-şef, care mi-a urlat: „Cum îţi permiţi tu să scrii despre artă, adică să faci cronică plastică?”. Acest „Cum îţi permiţi…?” a fost de-a dreptul bulversant. Şi, în loc să fiu cătrănit după săpuneala nevroticei doamne redactor-şef, am râs. Eram bine dispus. „Păi, îmi permit!”… Aşa e şi-n viaţă. Atunci când constaţi că poţi ceva, adică „îţi permiţi”, ei bine, din acel moment, totul e ok. Urmează un nesfârşit interval de permisiune! De încredere... Aşa au venit, mult mai târziu, colaborările la Ziarul de Duminică, la invitaţia prietenului Ioan Es. Pop, apoi la Radio România Cultural, la emisiunea Arte frumoase, a prietenei mele Aurelia Mocanu şi, în fine, cronica plasticii din Viaţa Românească, pe care o ţin neîntrerupt, de şapte ani. Şi care m-a făcut să glisez, încet-încetişor, de la a scrie ficţiune la a scrie despre artă.

C.P.: Şi o sub-sub-specie: ce face ochiul unui literat, al tău în cazul de faţă, când priveşte un tablou? Scrie pe el, pe marginea lui? Îşi ia notiţe? Face sublinieri? Pune semn de întrebare, mental, desigur? Sau semne de exclamare, multe semne de exclamare? Încerc să te provoc să defineşti mai bine mecanismul sau mecanismele pe care le pui la lucru, atunci când ajungi într-o relaţie cu un obiect de artă plastică?

F.T.: Ştii ce fac? La fiecare expoziţie, după ce parcurg cu privirea simezele, îmi procur un catalog, iar acolo unde nu există, fac fotografii. Dar nu în fugă. Nu sunt instantanee de viaţă. Sunt cercetări ale ochiului, aproximări, aprecieri, controverse, studii de stare. Şi fotografiile înregistrează, înglobează toate aceste tensiuni, toate aceste unghiuri, toate aceste citiri pe contor. Pe care, apoi, acasă, pe computer, le retrăiesc privind imaginile transferate din aparat. Şi ai cuvântul meu, Cristi, că ele sunt preluate cu toată încărcătura lor iniţială, cu toate reflecţiile (şi reflexiile!) mele, din momentul zero al privirii. Transfer astfel clipa. Împietresc secunda, o îmbogăţesc cu toate senzaţiile primare şi, apoi, o retrăiesc. Pare paradoxal, dar e un transfer perfect de catharsis. Atunci, exact în momentul acela, scriu. Şi totul curge. Ca la taica Heraclit.

C.P.: Ce înseamnă, pentru tine, a înţelege arta plastică?

F.T.: E o prelungire de stare. Dar nu a autorului, a artistului – eu nu vreau asta, doamne fereşte, ca un bizar personaj care, dintr-o tristeţe inimaginabilă, s-a apucat să corecteze, cu pensulă, cu culori, cu tot arsenalul, tablourile din casă, care nu-i conveneau, considerând că autorii lor aveau nevoie de completări – nu! Este o prelungire a stării mele. Energiile imaginarului pleacă de la mine spre tablou, îl văd cum vreau eu, cum înţeleg eu, după propriile mele reguli de privire. De altfel, ai citit în carte… Dar, ştii, interesant – şi asta îmi dă o linişte uşor prezumţioasă, o siguranţă de sine parfumată discret cu vanitate – este că 90% dintre artiştii care citesc rândurile scrise de mine despre ei îmi mărturisesc, atunci când ne vedem, că şi ei s-au gândit exact la aceleaşi lucruri. Au avut aceleaşi senzaţii. E…e caz de orgoliu. Noroc însă că nu mă iau în serios!

C.P.: Şi, în oglindă, când NU înţelegem aceste „dihănii” adesea miraculoase?

F.T.: Aaaa, aici lucrurile sunt şi mai simple. Dacă nu înţeleg ceva, întorc spatele şi plec. Sau în cazul când ceva nu-mi place. Nu sunt vehement. Ştiu că nu pot schimba viziunea unui autor. Care nu-mi place sau pe care n-o înţeleg. Şi atunci, nu intru în panică, ci mă retrag sfios. „Războiul” nu va avea loc, faute de combatants. Consider că e la fel ca pariul cu textul literar: dacă nu achiesezi la desfătările pe care ţi le promite autorul, nu se întâmplă nimic. Nu e nicio tragedie. Cartea intră în rândul Bibliotecii Universale a Cărţilor Necitite. Miliarde şi miliarde de miliarde de exemplare.

C.P.: Unde apreciezi că seamănă izbitor literatura cu arta plastică? Şi, în oglindă, care sunt marile diferenţe dintre acestea două?

F.T.: Păi, chiar am început să-ţi spun, în răspunsul la întrebarea anterioară. Cartea şi Tabloul. Două izbânzi ale Spiritului (sigur, la care adaug şi Muzica!). Ele însă trebuie celebrate solemn. Adică e necesar, e musai – dacă vrei să le pricepi, să le simţi, să le pătrunzi parfumul – să te strecori „înăuntru”. Nu să stai ca popândăul afară, aşteptând. Aşteptând ce? – nu ştiu. Dacă nu eşti dedans, inside, atunci amândouă – şi Cartea, şi Tabloul – nu se pot circumscrie destinului tău, nu te opresc din drumul tău şi devin inutile. Două şomoioage de iască. Sau caduce. Dar nu ca Ducele de Mantua! Sau, dacă aş relua un titlu pe care l-am dat unei cronici personale, rămâi „La umbra eunucului bătrân”.

C.P: Aplicaţie a întrebării de mai sus: cum seamănă lumea literaţilor de la noi cu lumea artiştilor plastici?

F.T.: Aaaa, păi dacă părăsim sferele înalte şi ne aruncăm în jos, ca să ne întoarcem la oameni, am cam pus-o de mămăligă! Artiştii, indiferent de ce naţie sunt sau cu ce fel de artă ne desfată pe noi, pricinoşii Frumosului, ei bine, ei sunt cei care strică echilibrul dintre imagine şi realitate. Cum? Prin orgoliu. Fără măsură. Incomensurabil. Fără capăt, din punct de vedere peratologic. Artistul se crede singur, unic şi iramplasabil (ceea ce, într-un fel, adică privind dintr-o parte, e corect, el nu poate fi copie a nimănui şi, mai ales, a nimic!). Ba, câteodată, chiar şi nemuritor. Care, iarăşi, e o cerere admisă la Biroul de înregistrare a vanităţilor.

C.P.: Ce dotări minimale crezi că sunt necesare pentru a înţelege arta plastică?

F.T.: Fantezie prodigioasă, semeţie cu încredere, imaginaţie cvasi-bolnavă şi, bineînţeles, răgaz. Opera de artă se înfrumuseţează prin extaz. Ea devine vizibilă prin disponibilitatea la catharsis. Noi suntem cei care o valorizăm prin observarea ei atentă, prin scrutare. Ea nu există decât prin incandescenţa privirii noastre. Este, altfel spus, o prelungire a nervului nostru optic şi sinoptic. De-aia, anecdotic vorbind, un transplant de ochi este absolut imposibil. Pentru că sunt „în joc” 800.000 de filete nervoase care ar trebui lipite. Bref, privirea noastră e strict personală. Ca orice senzaţie privată. Or, revenind, toate acestea n-ar fi posibile, dacă n-ar exista adăstarea. Fără popas, fără şedere, fără tihnă şi fără pauză, nu se poate „intra” într-o operă de artă. Vorbim de disponibilitatea unui disponibil, bineînţeles!

C.P.: Şi cum se pot produce, în această privinţă – a instrumentelor cu care e luată în posesie această lume – upgradările şi updatările?

F.T.:Ţi-am spus, „instrumentele” sunt bunul simţ al ochiului şi simţul bun al privirii. Ele nu se pot nici grada, nici upgrada. Pentru că ele sunt ca şi caracterul: îl ai sau nu-l ai. E pe cromozom, acolo, la plecare. Acum, îmi aduc aminte de mitocanii ăia din judeţul Tulcea, care au furat, în octombrie 2012, şapte tablouri din Muzeul Kunsthal din Rotterdam (printre altele, vreau să-ţi mărturisesc că am fost, la Amsterdam, la Rijksmuseum şi Van Gogh, unde regimul de securitate mi s-a părut destul de liniştit-cetăţenesc, probabil fiindcă se bazează pe încredere!). Dar, altceva voiam să-ţi spun. Pentru mine rămâne un mister cum au putut să aleagă ăia, cei trei hoţi ignari şi completamente a-culturali, deci, cum au putut să discearnă între un Matisse şi un Picasso, între un Gauguin şi un Monet sau un Lucian Freud… Asta e prima chestie. A doua chestie este – asta, ca să vezi că fantezia unui scriitor nu are margini – când am auzit că mama unuia dintre cei trei idioţi, o ţărancă din Carcaliu (Tulcea), a pus pe foc cele şapte pânze (a căror valoare inestimabilă n-o mai punem în discuţie!). Deci, când am auzit de acest gest halucinant, stupefiant, dincolo de lacrimă, imaginaţia mea s-a gândit cum să se fi salvat cele şapte pânze. Şi mi-am închipuit cum, ridicându-se din coşul bordeiului acelor bestii, uşor-uşor, în văzduhul rece al Dobrogei, deasupra, fumul s-a recompus în Tęte d’Arlequin al lui Picasso, în La Liseuse en Blanc et Jaune a lui Matisse, în Femme devant une fenętre ouverte a lui Gauguin…şi aşa mai departe. Sunt sigur, trebuie, e un „must” ca acest lucru să se fi întâmplat. Că viziunile acelea deasupra Dobrogei s-au salvat prin Înălţare.

C.P.: Când/ cum poţi să ratezi „la sigur” să înţelegi ce e acolo – în picturi, în sculpturi? Mai nuanţat: cum, având-o în faţa ochilor şi la îndemână, poţi rata lumea artei?

F.T.: Numai un mort poate rata înţelesul unei opere de artă. Doar un om lipsit de sensibilitate, care, din punct de vedere senzitiv, este considerat defunct. Singura condiţie pentru a plesni de bucurie la contactul cu o operă este ca aceasta să aparţină categorial şi valoric uneia dintre cele şapte arte. Altminteri, chiar şi iubitorul de manele poate să aibă zvâcuri esteticoide şi sfâşieri meta-metafizice, ţopăind la auzul unei melodii a cuplului Florin Salam şi Denisa, cu vagi acorduri balcanice şi pe versuri cu palpituri erotice de leşin, precum acestea: „N-a fost nicio noapte/ Să nu simt singurătate/ Chiar dacă eram cu altcineva/ De ce doar pe tine/ Te am şi acum în amintire/ Şi nimeni nu m-a putut schimba”… Atunci, Costache „Fanariotaki”, pardon, Conachi! – mare boier şi proprietar, care studiase ingineria, cunoştea limbile clasice, greaca modernă, turca şi franceza şi care îi ştia pe Anacreon şi pe Petrarca pe dinafară – deci, Conachi, cu binecunoscuta sa imortelă „Scrisoare către Zulnia” (numele de alint al Smarandei Negri, născută Donici, pe care a cunoscut-o în 1811, la 34 de ani şi s-a însurat cu ea la 50!), ar trebui să fie deja olimpificat. Adică intrat printre zeii Olimpului poeziei româneşti de dragoste, dacă nu cumva să fie numit chiar starostele lor… În fine. Concluzia este că Arta – ne-am înţeles că e vorba de cea veritabilă, da?! – nu poate fi ratată decât din întâmplare. O întâmplare eminamente tragică.

C.P.: E musai să vorbeşti cu artiştii plastici pentru a înţelege ceea ce au vrut să spună în operele lor? Sau, uneori, e chiar indicat să nu vorbeşti?

F.T.: Nu. Nu e musai să vorbeşti cu ei. E adevărat însă că mai schimb câte o vorbă cu Michelangelo, cu Magritte, cu Van Gogh, cu Max Ernst, cu Breughelii amândoi, cu Picasso, Chagall, cu Brâncuşi sau cu Victor Brauner, numai că eu mă adresez lor, iar ei nu-mi răspund. Dincolo de glumă, se întâmplă că da, am cunoscut artişti după ce le-am simţit opera şi cu care, negreşit, am devenit prieten. Vladimir Şetran, Horea Paştina, Silviu Oravitzan, Maxim Dumitraş, Dan Bota, Anamaria Smigelschi, Nicolae Fleissig sau Vlad Ciobanu – ca să nu amintesc decât câţiva – pot depune mărturie. Sufletul lor omenesc nu ocultează spiritul lor de artişti, ci, dimpotrivă, vine să-l complinească.

C.P.: Arta plastică este, ce crezi, dragă Florin, un domeniu în care managementul ego-urilor este ceva la fel de dificil – dacă nu chiar şi mai şi – decât în zona literaturii, să zicem? Ca şi în literatură, de pildă, întâlnim şi aici, în zona artei plastice, mici caractere şi, simultan, mari artişti?

F.T.: Caracterul e ca un „locus” de pe cromozom, cum ţi-am spus. Îl ai – să-ţi fie de bine, e al tău. Nu-l ai – atunci, nici nu-l vei obţine vreodată. Căci, din păcate, nu există comerţ cu caractere. Nici oficii, nici chioşcuri, nici prăvălii, nici supermarketuri. Deci, n-ai de unde să-l procuri. Pe de altă parte, că e mic, că e mare, el nu se amestecă în nici un fel cu fondul genuin al creaţiei. E ca şi cum am spune că de comportamentul de fiinţă socială răspunde Omul (cu slăbiciuni, cu mizerii, cu vanităţi, cu deşeuri, cu zăcăminte mortalifere etc.). În vreme ce, de atelierul de iluminare, de laboratorul de plăsmuiri, de rezervaţia de năluci răspunde doar Dumnezeu. Dânsul e şef.

C.P.: Ŕ propos de o direcţie posibilă sugerată de întrebarea mea anterioară: sunt artele plastice mai departe de etică decât alte arte? Sau, altfel spus: sunt mai... plastice în raport cu etica artele plastice decât alte arte?

F.T.: Nu am fost atent în direcţia asta. Nici nu mi-am făcut vreo socoteală. Ţi-am spus că, uneori, e nevoie să citesc a posteriori ceva despre autorul unei opere de artă. Şi să aflu, după ce am văzut un tablou, de pildă, al lui – iau un exemplu absolut la întâmplare – Gh. Iacob, că dincolo de ectoplasmele sale policrome şi evanescente de azi, dincolo de superbele semne ale unei fantastice şi neobosite imaginaţii, în trecutul biografiei sale artistice au existat şi tractoare fumegând, care desţeleneau pământul gospodăriei colective, şi ţărani zdrahoni surprinşi în timpul prânzului frugal de la câmp, pe arie, privind încrezători spre viitorul luminos al patriei. Acum, aceste aspecte ar putea fi considerate de către unii analişti, adepţi ai purismului şi corectitudinii politice în artă, drept slăbiciuni de natură etică. Am însă îndoieli în privinţa asta. Nu sunt, Doamne fereşte, un partizan al colaboraţionismului sau al extremismelor politice, dar nici nu pot măsura cu aceeaşi riglă a intransigenţei două opere de artă aflate – mă refer strict la spaţiul românesc – la o „distanţă” de câteva zeci de ani, fără să le drămăluiesc valoarea, aşa cum gospodarul caută de ouă găina din cuibar. Sau mă opresc la un alt exemplu: Radu Gyr, pe mine nu mă interesează ce politică a făcut (sigur, istoric vorbind, este o mare eroare opţiunea sa!). Dar, dacă mă emoţionez până la plânsoare, atunci când recitesc a suta oară Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane sau îmi amintesc ce scria despre el unul dintre deţinuţii de la Aiud („(…) Radu Gyr a adus pe Iisus în celulă. L-a coborât de pe Cruce şi L-a adus alături de noi pe rogojina cu libărci, spre îndumnezeirea omului. El era patriarhul şi îmbărbătarea deţinuţilor din Aiud. Prin el, frumosul şi spiritul au continuat să lumineze în beznele adânci”), atunci înseamnă că la Radu Gyr ethosul Artei a funcţionat. Aş îndrăzni să spun: perfect!

C.P.: Tu te uiţi la tablouri „dintr-o parte”, zici. Cum adică?

F.T.: Nu trebuie să priveşti nimic în faţă. Nici lumina, nici realitatea. Ochirea directă te orbeşte. Îţi ia ochii. Şi îţi apare pata aia albastră pe retină, care se lăţeşte, se întinde peste lucruri, ca şi cerneală vărsată pe foaia imaculată. Aşa şi cu tablourile. Ca să prinzi nuanţele, să sesizezi apele în care se joacă policromia unui tablou şi, prin urmare, să dezghiolezi sensurile pitite după aparenţe, trebuie să te uiţi şui. Pieziş. La fel ca noaptea, când vrei să vezi o stea măruntă de lângă una mult mai luminoasă. Nu te repezi să te uiţi la ea, chiar dacă e frumoasă, e falnică, e splendidă. Ci te prefaci că n-o bagi în seamă. Te uiţi într-o parte. Şi atunci, vei reuşi cu vederea periferică s-o vezi şi pe prizărita aia de lângă ea. Care are, fără îndoială, frumuseţea ei, dar îi şi dă un sens mărimii pe care o slujeşte.

C.P.: Ultima întrebare: ce e „erosiunea solului în artă”? De unde vine, ce vrea ea, cine o practică?

F.T.: E un banal joc de cuvinte, o contaminare melancolică între eros şi eroziune şi o divergere semantică a substantivului sol. Dincolo însă de aparenţa anodină a unui acces ludic, se ascunde un mănunchi de combinaţii grele ca o pacoste. Arta secretă eros (nu există Artă fără iubire), erosul provoacă mâncărimi, iritaţiile continue duc la rosături, rosăturile se transformă în stimuli, până când ei se aglutinează într-o mare excitaţie… Toate acestea trebuie să le preia în tolba sa şi să vi le transmită un emisar, un delegat, un mesager, un vestitor, un crainic.

Ei bine, cu voia dumneavoastră, eu vă sunt Numitul.