(fragment)

Chiar în acel moment, într-o altă curte din districtul Klorburg, Olimpian Schwung bricola cu spor. Olimpian Schwung bătea ultimul cui în limba îngustă de tablă ce trebuia să ţină cişmeaua cât mai aproape de gard. Scosese un colţ de limbă afară, printre buzele umede, ca să ţină cuiul drept, credea. Pentru asta, însă, îşi îndreptă mai întâi capul.

„Ptiu! S-a-ndoit, ceara mă-sii!” Şi băgă limba la loc în gură.

„N-are-a face! – îi şopti conştiinţa sa, pe nume Groza Fluxemburg.

Groza Fluxemburg fusese mai întâi conştiinţa unui om simplu din popor, analizor mecanic. După ce se îmburghezise păgân, ea luase decizia să-l părăsească, din raţiuni scârboase. La Olimpian Schwung, trecuse într-o dimineaţă sprinţară de mai, odată cu parfumul florilor de tei şi iată că deja erau acum în al doilea an de colaborare. Dar, Doamne, într-un an, cât a putut să se maturizeze Groza Fluxemburg! În chiar clipele când relatăm întâmplările cu pricina, ea suferă un al doilea proces de sistematizare.

„Îl bat aşa strâmb?”

„Îhmm! Şi gata, lasă-l, că mai avem treabă! Să reparăm ivărul de la coteţul găinilor.”

„Bine, dar eu când mă mai odihnesc?”

„După… mult după. E vreme destulă. Am să-ţi povestesc o chestie nostimă de pe vremea când eram cu Günther, primul bărbat…”

„Ceara mă-sii”

„Ce-ai mai făcut, băi, frate?”

„Am scăpat ciocanul şi m-am lovit în genunchi.”

„N-are-a face. Esenţa vieţii e suferinţa.”

„Ştiu” – mormăi sublim bărbatul trecut de patruzeci şi patru de ani şi şapte luni, într-o marţi.

Olimpian Schwung avea aproape patruzeci şi cinci de ani şi se născuse cu o pată de albeaţă pe ochiul stâng. La vârsta de doisprezece ani, pe când îşi curăţa urechea cu un băţ de chibrit înfăşurat în vată, un alt orfan, pe nume Epaminonda Fiordor, i-a dat peste mână. Astfel, Olimpian Schwung şi-a pierdut auzul stâng. Cei doi aveau să se mai întâlnească peste exact unsprezece ani, la puşcăria ZACI, din acelaşi district Klorburg, atunci când mâna stângă i-a fost amputată oarecum fortuit. Cum? În ce fel? Veţi afla mai târziu...

Actualmente, Olimpian Schwung este angajat în cadrul Grupului Naţional pentru Stabilirea unui Decalog, ca evaluator de elită, la secţia „Catastrofe”. În ce constă munca lui? Dacă are sau nu satisfacţii în activitatea pe care o desfăşoară? Ce proiecte de viitor are? – o să aflaţi mai târziu.

„E vremea prânzului” – decretă „sec”, ca la poker, Groza Fluxemburg.

„Doamne, cum mai trece timpul!” – gândi pe furiş Olimpian Schwung.

„N-are-a face! Vrem, nu vrem, suntem autorii trecerii prin noi a timpului ca sabia, dar şi ca sărbătoare!”

„Mă rog!” – şi o lacrimă îi colectă în colţul ochiului stâng, pe lângă pieliţă.

„Acum, e vremea să cântăm un cânticel!” – îl îndemnă Groza Fluxemburg, în timp ce-şi trăgea la loc peste genunchi fusta înflorată.

„Valsul Catrino, dă-te jos!, ce zici, eşti de acord?”

„E treaba ta, nu mă priveşte.” – zise ea. Apoi luă ciocanul, cutia de cacao chinezească total ruginită, în care erau deţinute cuiele familiei şi intră în curte. Poarta trosni în urma ei ca, noaptea, genunchii uscaţi ai lui Olimpian.

Acesta se ridică, îşi îndreptă mijlocul cu ambele palme şi privi spre zările încinse ale oraşului.

„O să vie o furtună, mamă-mamă!” – se bucură el. Vor fi distruse două sute douăzeci şi patru de acoperişuri, vor fi dezrădăcinaţi cincizeci şi şapte de copaci, doi stejari vor fi trăsniţi, care vor cădea peste doi cetăţeni în stare de ebrietate, unul în vârstă de douăzeci şi şapte de ani, Emmanuel Ohlsson, şi al doilea, de patruzeci şi doi de ani, nu-i ştiu numele, din cartierul Falanga III. Canalizarea din centru se va înfunda de la Primărie până la Uzina electrică şi, peste exact două ore şi treizeci de minute, pe străzi vor pluti pisici moarte. Se va întrerupe curentul, iar parchetul din sufrageria agentului de bursă Graham Fiscale, locuitor din Nibelungii de Sus, se va umfla, fiind necesară înlocuirea lui (a parchetului). Apa va intra în sufrageria sus-numitului cu forţa, spărgând geamul de la fereastra balconului ce dă în bulevardul Lânăriei. În afară de cei doi ghinionişti, nu vor fi înregistrate decât alte 64 de victime. Însă, oricum, locuitorii vor fi speriaţi de moarte.

„De ce nu te duci să-i anunţi?” – se auzi, de peste gărduţul ce separă grădina de curte, vocea Grozei Fluxemburg.

„Da’ ce, ai impresia că mă cred?” Şi făcu doi paşi, ca să se dezmorţească. Apoi:

„Aiurea!”. Şi dădu dintr-o singură mână, dreapta, a lehamite.

Dar, deodată, se schimbă la faţă:

„Groza, Groza! Vino repede!”

„Ce-i, ce-i, arde?” – sosi într-un suflet conştiinţa sa.

„Ţine poarta.”

„Cum?”

„Vino şi ţine poarta de la stradă, ţi-am spus!”

„Bine, gata, o ţin. Da’ di ce?”

„Of, Doamne, am scăpat. Ţine-o aşa, aaaşa, ca să mă strecor. Gata! Acuma închide-o şi fugi! Dar repede.”

Groza închise poarta, deschise portiţa, apoi o luă la fugă pe alee. În clipa aceea, poarta grea, masivă, de la intrarea dinspre stradă, făurită din fier forjat la o cooperativă de elită, se prăbuşi cu un zăngănit înfiorător. Pisicuţa Thalassa, care se nimerise pe-acolo, mieunând de foame, fu terciuită ca un gândac de talpa de cartonflex a unui pantof luat din foire aux puces. Printre modelele de flori de sorginte tropicală, blăniţa când albă-când neagră crescuse sub forma unor perniţe moi.

„Fier şi carne!...Doamne, urâtă combinaţie!” – se smiorcăi în gând Olimpian Schwung.

„Odios!” – se hotărî în ultimul moment Groza Fluxemburg pentru acest adjectiv, în locul altuia, „scârbos”.

„Vezi, de-aia te-am chemat. Ştiam că pică pe mine. Şi n-aveam cum s-o ţin.”

„La balamuc, băăă!” – strigă în pragul deznădejdii Groza, ameninţând cu pumnul în sus, nici ea nu ştia bine pe cine.

„Îţi mulţumesc, Groza mea iubită!”

„Şi poarta?”

„Las-o-aşa, că tot cădea la furtună.”

Precum se procedează în astfel de situaţii, pe parcursul drumului de la poartă până la umbrarul din fundul curţii, unde se află întinse bucatele special amenajate pentru prânz, personajul principal îşi va rememora viaţa.

Olimpian Schwung s-a născut în urma unei comenzi sociale ferme. După naştere, băiatul a fost transformat în orfan, cei doi părinţi au fost uscaţi bine şi puşi la păstrare, undeva în clădirea uriaşă a Ministerului Calităţii Vieţii pe Pământ (căci exista şi o secţie pentru viaţa de dincolo!), în aripa de S-V, în care fusese amenajată Magazia de părinţi. Uscarea şi întocmirea părinţilor era o măsură justă şi înţeleaptă, prin care guvernul de atunci, supranumit „Guvernul celor o mie de fapte” dăruia poporului tânăr şi viguros, sănătos şi sprinţar, speranţa de viaţă veşnică. Aceasta fusese a nouă sute patruzeci şi doua faptă pe care Guvernul o realizase de când venise la putere.

Din pricina grabei celor doi părinţi de a răspunde comenzii sociale, precum şi datorită nerespectării normelor de împerechere, copilul Olimpian a ieşit cu o pată albă pe ochiul stâng. „Nu e nicio problemă, a spus doctorul, zâmbind celor doi părinţi, dar, fiindcă n-aţi respectat întocmai disciplina actului copulativ, copilul ieşit aparţine statului şi va fi destinat Marii Adunări a Orfanilor. Cât despre dumneavoastră, prezenţa dumneavoastră se arată a fi inutilă.” Au plâns, s-au zbătut, dar degeaba, asta a fost situaţia.

Copilul Olimpian nu avea cunoştinţă, fireşte, de nimic. El se dezvolta normal în mijlocul copiilor, orfani ca şi el, organele îi creşteau, pata se mărea şi, curios, capul i se înclina într-o parte. La vârsta de cinci ani, a observat înfricoşat că are nişte puteri ciudate.

Era la ora de înot postsincron a clasei sale de vârstă, sex şi imaginaţie. Când domnul Mătrăgună Hirsch a dat semnalul de începere a concursului, toţi copiii s-au aruncat în bazin, numai el nu. Olimpian a făcut şi el câteva mişcări, gata-gata să se dezechilibreze şi să cadă în apă, după care, însă, şi-a revenit şi s-a aşezat pe bordură, cu spatele la bazin şi cu capul între palme. Colegii săi, în chiote de veselie şi-n spume de apă, se zbăteau care mai de care să ajungă la capătul celălalt. Domnul Mătrăgună Hirsch a venit la el într-un suflet şi a urlat, scoţându-şi ochelarii aburiţi de nervi: „Copil Schwung, ai fost neascultător şi nu ai îndeplinit ordinul pe care l-am dat. Vei fi pedepsit cu închiderea în Cameră trei zile.” Nu apucă, însă, să zică mai multe, fiindcă, deodată, urlete înfricoşătoare ţâşniră dinspre bazin. Acolo, era un adevărat carnagiu. Zeci de crocodili apăruseră din nimic şi de niciunde şi trecuseră metodic la masacrarea clasei de copii. Multă vreme, Olimpian avea să-şi amintească ţipetele lor disperate şi clămpănitul sec al mandibulelor uriaşe scos de odioasele reptile.

În câteva minute, apa s-a îmbrobonat cu clăbuci roşii. Mii de balonaşe purpurii şi strălucitoare ca globurile din pomul de Crăciun se ridicau, legănându-se ameţite, pentru ca, apoi, să se spargă cine ştie cum, împrăştiind peste tot o ploaie de sânge. Deasupra bazinului, se lăsase o ceaţă mohorâtă şi înecăcioasă, un abur ca o respiraţie ftizică plină de zgură. Apa înroşită se legăna în valuri din ce în ce mai mari, buind peste marginile bazinului şi înroşind totul în jur. La suprafaţă pluteau, într-o învălmăşeală greu de descris, trupuri sfârtecate, zeci de hălci de carne fragedă şi rozalie, mâini din care se zăreau oasele mici, sidefii, cu încheieturile albe, curate, cranii decalotate, din care ieşeau ciorchini de creieri mucilaginoşi, picioare plăpânde cu pielea tăiată parcă în fâşii, din care ţâşneau striaţiunile muşchilor, intestine desfăşurate ca nişte frânghii netede, înnodate ici-colo. Şi peste tot şi toate, se lăsase o linişte mormântală. Bestiile carnivore dispăruseră. Domnul Mătrăgună Hirsch căzuse în nesimţire pe o bancă placată cu faianţă de Faenza. Alături de el, zăceau un halat alb, pufos, înmuiat de sânge, iar jos, în dreptul lui, zece perechi de tenişi delicaţi, de damă. Şi, mai ales, încă o dată trebuie spus, era linişte.

Începând cu aceeaşi zi, dl Mătrăgună Hirsch, conducerea Marii Adunări şi Guvernul au deschis o anchetă severă şi minuţioasă. Au fost aduşi scafandri, medici legişti, un batiscaf, meteorologi, trapologi, traumatologi, antropologi, zoologi, precum şi, normal, omul de serviciu, Gore, care a procedat, la urmă, la golirea de sute de ori a bazinului. În acest timp, ciurde întregi de ziarişti, reprezentanţi ai societăţii civile – cum ar fi: „Liga mâncătorilor de oase”, „Asociaţia femeilor depresive”, „Societatea pentru afirmarea principiilor ferme” şi altele, apoi, mame orfane de copii, vecinii de peste gard şi câţiva şefi de partide acreditaţi pe lângă Marea Adunare –, toţi îl înconjurau pe Olimpian cu căldură maternă, înţelegere, compasiune şi respect. „Dar de ce nu s-a aruncat în apă Olimpian?” – era întrebarea care înflorea pe buzele tuturor, indiferent de mărimea acestora (a buzelor!). Ba, fusese lansată şi la televiziune o emisiune cu titlul exact al acestei întrebări ce măcina ca o moară desferecată opinia publică.

Olimpian Schwung a făcut doar cinci paşi, trecând încet pe lângă palmierul din grădina din faţă. Parfumul florilor ce-l înconjură este sugrumat sălbatic de mirosul de sărmăluţele în foi de viţă care şerpuieşte viclean dinspre umbrarul din fundul curţii, taman la înălţimea nasului de om. Acestui bărbat îi este poftă, dar ceva îl opreşte cu brutalitate.

Copilul Olimpian şedea pe bancă, picior peste picior, îşi legăna gânditor papucul de baie şi răspundea invariabil „Nu ştiu”. „Dar ce ştii tu, mă!, că trebuie să ştii ceva? – se repezea la el Gore să-l sugrume, transpirat la culme pe piept şi la subţiori, căci nu-i uşor să deschizi vanele şi să tragi la pompe de sute de ori. „Tu ştii, mă, puţă verde, că io am grijă de bazinul ăsta de douăşcinci de ani şi nu mi s-a întâmplat niciodată aşa belea?” – şi a dat să-i sară la gât. Olimpian s-a ferit ca o turturică fecundată, în faţa unei crize hormonale a turturoiului („Iar se dă la mine urangutanul ăsta?”). „Lasă-l, mă, brută!” – au strigat atunci ziariştii, membrii societăţii civile, ai organizaţiilor obşteşti, precum şi ceilalţi.

Gore l-a lăsat cu greu. Dar, nici mai târziu nu i-a dat pace deloc şi, ori de câte ori trecea pe lângă el, întindea discret mâna lui mare, cu degete groase, ca la mănuşa de baseball, negre şi îl ciupea cu ură neistovită pe Olimpian, şerpuind printre dinţii stricaţi otrăvitul şuier: „Asasinule!”.

După ce „afacerea crocodililor”, cum fusese numită în presă întâmplarea, s-a stins, cota de respect pentru copilul Olimpian Schwung a crescut – atât în cadrul Marii Adunări a Orfanilor, cât şi pe plan naţional. Într-un an de zile, trista păţanie a fost uitată. Deja, la doi ani, totul devenise o poveste ciudată şi uscată, fără nerv şi fără conţinut, precum că, de fapt, nici n-a fost vorba de crocodili, ci doar de câteva şopârle, că nu i-a mâncat nimeni pe copii, ci că s-au bătut ei între ei şi, fiind orfani, fireşte caracterul sălbatic al încăierării a crescut exponenţial şi el şi că, la urma urmelor, la mijloc a fost un şiretlic al directorului Marii Adunări, domnul Proclete, de a scăpa de profesorul Mătrăgună Hirsch, care era bănuit că are un copil natural în sânul Marii Adunări. Aşa încât, domnul Mătrăgună Hirsch a dispărut şi a fost înlocuit cu domnişoara Elvira, o fiinţă angelică şi radioasă, dar care, din păcate, suferea din copilărie de sindromul Neue-Fischbein, adică avea zece picioare.

Anii au trecut şi evenimentul a căzut în uitare. Nimeni nu-şi mai aducea aminte nimic, de parcă nici nu se petrecuse ceva.

Doar copilul, apoi adolescentul, Olimpian Schwung se frământa în tăcere, mai ales seara, înainte de culcare. „Ce dracu’ avea el în plus faţă de ceilalţi copii?” – se întreba mânios, după care adormea suspinând. Mai încercase, e adevărat, de câteva ori, în diverse situaţii dramatice, să-i anunţe pe superiorii săi de iminenţa unor mici catastrofe sau întâmplări dezagreabile, dar, de fiecare dată, i se răspundea: „Taci, băi, muceo, că ştim noi. D-aia suntem puşi aici!” Şi el tăcuse. Iar evenimentele se petrecuseră aidoma, aşa dezagreabile cum erau, cu, fireşte, consecinţele de rigoare. La urmă, superiorii săi pocneau din degete şi înjurau: „Ptiu! F*tu-i adineaurea mă-sii, ce ghinion!” După aceea, Olimpian nu i-a mai avertizat. Se retrăgea sfios în sine, fiind preocupat şi frământat de întrebări, de genul: „De ce am văzut tocmai eu crocodilii?”, „Cine mi-a băgat pe gât toată povestea asta?”.

Într-o seară, a simţit nevoia să se împrietenească brusc cu copilul, de fapt, adolescentul Epaminonda Fiordor. Şi atunci, a pornit în căutarea lui. L-a găsit în atelierul de bio-fantezie, vrând să aplice o nouă structură hemato-poietică unui embrion de humanolit.

„Uite-te tu, al naibii, cum nu se lasă băgat sub microscop, băga-l-aş în...! Va trebui să-l leg.” Şi mirosea cumplit a zeamă de varză.

„Am venit să mă-mprietenesc cu tine, dragă Epaminonda, aşa mi-a dictat destinul. Şi, pentru asta, m-am gândit să te răsfăţ, numindu-te Epy.” „O.K., dă-i drumul. Dar să mă scuzi, că, între timp, eu o să privesc prin microscop la mizeria asta. Care pute, de-ţi mută nasul. Vrei să-ţi explic cum am ajuns să-i aplic o nouă structură hemato-poietică, prin care…” „Nu e cazul! Eu am venit doar să ne împrietenim.” „Bine, dă-i drumul, ţi-am zis!”

Şi de atunci, s-au împrietenit năprasnic.

Olimpian Schwung a mai făcut cinci paşi. Pe aleea de asfalt, zac sfâşiate de durere frunze uscate, ce s-au lăsat să cadă din teiul aflat în stânga decorului de curte. Mirosul de sărmăluţe s-a împrăştiat aiurea, lăsând loc unui parfum de căpşune proaspete, adus din tarlaua staţiunii agricole „Fructola”. Pe una din frunzele uriaşe ale palmierului s-a aşezat o barză. Barza este năucă. Nu ştie dacă e la tropice sau la poli, dacă e toamnă sau primăvară. Oricum, îi miroase a clor.

Pe bărbatul de aproape patruzeci şi cinci de ani îl cuprinde teama. Pata i-a acoperit tot ochiul. Memoria nu-i joacă nicio festă.

Se aflau împreună la ceasul de igienă intimă. Îşi spălaseră cu grijă trupul, se priviseră cu atenţie unul pe celălalt, să vadă dacă le mai crescuse ceva păr, îşi îndoiseră braţele, ca să-şi arate muşchii, se frecaseră bine cu prosopul de sârmă, recomandat în astfel de cazuri de către însăşi domnişoara Elvira, care, pe lângă înot, îi învăţa şi chestiuni intime şi de curăţenie personală. Până atunci, ei – rămăseseră numai ei doi, la recuperări, ceilalţi fuseseră trimişi, mai devreme, de către domnişoara Elvira la dormitoare – făcuseră în voie ghiduşii copilăreşti, se înghionteau şi număraseră pe furiş cele zece picioare ale domnişoarei Elvira, care, aşa cum am spus, suferea de sindromul Neue-Fischbein; apoi, se puseseră temeinic pe râs. Domnişoara Elvira – care citea pofticioasă dintr-un tratat de mecanică posesivă – îi apostrofase cu degetul ei tocit şi, în sfârşit, ei se potoliră.

Băncuţa pe care stăteau era aşa de umedă, încât lemnul părea că se înmuiase ca o gumă, luând forma poponeţului lor. Nu le era ruşine, erau adolescenţi, erau puternici, erau prieteni. Şi acesta era cel mai important lucru.

„Şi acum, băieţi, să trecem la treabă!” – le-a zis domnişoara Elvira, trăgându-şi halatul pe dânsa mai bine. Le-a întins câte un băţ de chibrit, a scos un şomoiog de vată din buzunarul halatului, le-a întins câte un cocoloş, le-a arătat care e tehnologia curăţării urechii… „Ştim!” – au vrut băieţii să-i răspundă, dar, în faţa hotărârilor domnişoarei Elvira nu puteai crâcni… Şi ea le-a spus: „La treabă, măi, dragi băieţi!” Estimp, ea s-a apucat, voiniceşte şi cu o tărie de caracter ce-o întrecea cu mult pe cea a celorlalţi colegi ai săi, să-şi taie unghiile de la cele zece picioare cu care era prevăzută, ca efect al nenorocitului de sindrom Neue-Fischbein. Miorlăia o melodie palidă şi încercănată, pripăşită în memoria sa încă din copilărie, când nimeni nu se atinsese de ea.

Tributar unor principii care aveau să-i călăuzească viaţa toată, mai târziu, copilul Olimpian se apucă mai întâi de urechea stângă. Îşi descoperi cu greu orificiul urechii, pipăind mai întâi cu degetul pavilionul şi încercă să introducă acolo măciulia vătuită a băţului de chibrit. În acel moment, s-a produs drama, sau, mai bine zis, succesiunea de drame legate de prietenia cu Epaminonda Fiordor. Acesta nici măcar nu începuse operaţiunea de curăţare a urechilor, ci privea cu ochii cât cepele spectacolul fantastic al dezvelirii succesiunii de pulpe ale domnişoarei Elvira care, când îşi tăia unghiile de la fiecare picior, trebuia, de fiecare dată, să-şi proptească genunchiul sub bărbie, în timp ce restul de picioare se zbăteau nervoase, aşteptând să le vină rândul. În acel moment, halatul aluneca frumos, dezvelind duios ca un cântec de leagăn strălucirea unei coapse năucitoare prin vitalitatea ei fantastică. Adolescentul Epaminonda Fiordor a simţit atunci cum îl înţeapă undeva jos, pe la vintre. Era o victorie de netăgăduit. Copilăria fusese definitiv înfrântă, iar libidoul se instalase autoritar în fruntea plutonului de senzaţii, deprinderi şi proiecte ale trupului său. Şi atunci, s-a întrebat adolescentul Epaminonda: „Cui oare să-i comunic eu mai întâi minunea asta?”. Fireşte, prietenului său, Olimpian, care, din cauza albeţii de pe ochiul stâng, împărţea lumea în două, dintre care o parte era neglijată. Şi, concomitent cu remarca şoptită, absolut neruşinată, „Uite, bă, ce craci poa’ să aibă Elvira! Şi n-are zece, ci unşpe. I-am numărat eu.”, l-a făcut atent prin împungerea cu cotul drept. Perforaţia s-a petrecut instantaneu. Timpanul a plesnit ca un himen aşteptând plin de speranţă ani şi ani de zile procesul. Olimpian s-a zbătut o vreme, a plâns, în timp ce îngâna proteste minore, „Nu!... Nu!... Nu!...”, până când a realizat că un lichid călduţ îi picură şi… asta a fost totul. Iar domnişoara Elvira, culmea!, n-a simţit nimic. Nici nu şi-a dat seama de schimbarea petrecută cu ea şi cu cei doi. A ridicat doar capul, le-a zâmbit cu toată faţa ei îmbujorată de maci şi bujori şi le-a spus: „Vă mulţumesc la amândoi!”.

De atunci, atât Olimpian, cât şi Epaminonda s-au simţit mai bombaţi şi mai bărbaţi.

Era începutul unei epoci de profunde prefaceri şi dezamăgiri...