Poeme
de Francisc Pal
Asistenta medicală In sfîrşit,vara îşi ridicase fusta pînă către
genunchi.
Păsărelele ţineau concert în
fiecare dimineaţă.
Iar eu începusem să mă spăl pe
mîini şi pe faţă. Nu de alta dar trebuia să vină să aibă grijă de mine o
asistentă medicală nouă.
Primei neveste am avut curaj să îi
zic soră medicală dar pe chestia asta mi-a aruncat farfuria de tocană în cap,
eu m-am ferit şi totul a DEVENIT O PICTURĂ ABSTRACTĂ pe perete.
De atunci mi-a trecut. Nu mai am
curaj să pronunţ cuvintele respective nici măcar separat.
Noua asistentă sună la uşă şi
soţia îi dădu drumul înăuntru.
Făcură cunoştiinţă şi dialogul lor
colorat îmi spuse că o chema Tara.
Nu avu o părere prea bună despre
rana mea şi stăteam de vorbă scurt şi la obiect.
Oricum,de văzut nu puteam să o
văd. Asta FIINDCĂ SÎNT O CHIOROPI?NI?Ă.
Ea termină repede şi eu am riscat
să o întreb de unde era de loc.
Din Irlanda, nu?
Femeile, scaunele şi masa începură
o foială NEOBI?NUITĂ.
După închiderea uşii soţia veni să
îmi spune că irlandeza mea era de fapt o negresă bătucită.
Pompa de benzină
Afară plouă cu flori albe şi
roz.
Şi nu numai afară, chiar şi în
casă.
Şi cea care vă vorbeşte ar trebui
să fiu eu, Marcia. Fiica cea mică a lui Horace şi a Helenei, părinţi de bună
aducere aminte, venită pe lume după Laura şi Nicky, surorile mai mari, din cele
cu gheare şi dinţi ascuţiţi.
Mergeau chiar şi la dentist pentru
chestia asta.
Şi iarăşi, urma să facem
nenorocitul ăla de drum dintre casa noastră de pe AURORA şi cocioaba de la
Wasaga Beach, locul cu cel mai mare lac cu apă dulce din lume.
Pardon, Marcia, nu mergem la
cocioabă ci la căsuţă, la căsuţa noastră de vacanţă pe care voi nici nu o mai
băgaţi în seamă. Ca multe altele.
Pe nesuferita şosea care ducea până
la insuportabilul loc de vacanţă, undeva, pe la jumătate, se găsea pompa de
benzină unde tata alimenta de fiecare dată.
De ce amintesc de pompă?
Fiindcă dacă aveam să pun benzină
în rezervor, la staţie, aveam să fiu considerată om matur. Matur, auziţi voi?
Laura şi Nicky trecuseră deja de
acest prag, dar eu mai aveam de aşteptat.
Automobilul rula cu o viteză
apreciabilă, dar monotonia peisajului o făcea să pară mult mai mică decît în
realitate.
La naiba,benzina e aproape gata,
îşi spuse Horace şi binecuvîntă minutul în care zări pompa.
Trase alături, opri şi, ca de
obicei, o luă pe Marcia cu el.
TRECI ŞI PUNE BENZINĂ, îi spuse
fetei, care îl privi uimită şi bucuroasă.
În sfîrşit, avea să treacă pragul.
Avea să devină o altă persoană.
Pistolul de alimentare era greu,
tare greu, dar îl luă cu ambele mîini şi îl introduse în orificiul
rezervorului. Între timp, Nicky coborî uşor din maşină şi se strecură în
spatele Marciei.
Sora cea mică trebuia să ţină
dispozitivul de alimentare cu toată puterea, dar merita efortul. Trecuse
graniţa.
Dar, brusc, Nicky, strecurată
între timp în spatele ei, îi trase fusta şi ştrampii pînă în dreptul
ghenunchilor,o lăsă aşa şi se refugie repede în maşină.
O privi de acolo pe geam pe
Marcia, lăsată cu mijlocul gol, care începuse să plîngă.
Şi Nicky începu să rîdă.
Prea era mare hazul.
Între timp, revenise şi Horace
care pricepu totul dintr-o privire.
Starea Marciei fusese provocată de
Nicky, cea care o mai făcuse şi cu alte prilejuri.
NICKY, COBOARĂ ŞI ÎMBRACĂ-ŢI SORA
IMEDIAT.
Nicky nu protestă absolut deloc,
şi îi trase molcom Marciei şi ştrampii şi fusta, neabţinându-se între timp să
nu râdă în continuare.
Marcia se urcă în maşină,
încercând să evite să îşi privească sora.
Şi reuşi.
În rest a fost doar vacanţă.
Primăvară
Iarna se agăţa cu
încrâncenare de orice denivelare, refuzînd să mai plece.
O blagosloveam de la geam, îi
vorbeam uneori frumos, dar degeaba.
Încăpăţânată ca un vieţaş după un
blid cu fasole, ne privea cu ochii injectaţi, fără să dea măcar un metru
îndărăt.
Zăpada arăta vineţie.
Nu mai părea strălucitoare şi
pură, ca în preajma Sărbătorilor.
Copacii priveau morocănoşi în jur
cu o singură întrebare pe buze.
Ce, copacii nu au buze!
Da ce, eu am slujbă?
Sunt doar un actor ratat care nu
mai vede bine şi care a fost excomunicat de la teatru.
Dar astăzi era Duminică.
Şi pentru nevestica, sufleţica,
iubiţica era acelaşi soi de dimineaţă.
Dar ea lucra ca inginer la o
intreprindere de pompe. POMPE. Mamă, Mamă, era o chestie de mai mare hazul.
Dar avea de recuperat nişte ore,
aşa că se duse la laptop fără să mai ţină cont de vremea foarte caldă de afară
şi de invitaţia mea la o plimbare cu maşina, să vedem King Town, sau mai bine
zis Oraşul regelui.
După cinci minute se ridică
furioasă de la masă şi îmi spuse scurt MERGEM.
Nu reuşise să intre în fişierul
calculatorului.
Ăsta era motivul pentru care
plecam să ne facem de cap.
Oricum, iarna ţinuse mai mult
decât o veşnicie.
O aşteptam deja în maşină, pe
scaunul din dreapta şoferului şi mă gîndeam că poate aveau să îi treacă nervii.
I-au trecut.
A deschis uşa, s-a aruncat veselă
pe scaunul cu covrig şi, în două secunde, alergam pe drum cu o viteză care ne
putea procura o amendă grasă în orice clipă.
King Town era la 200 de kilometri
de noi.
La un sud plin de muzică şi
destrăbălare.
Ca în orice oraş canadian, şi aici
străzile erau doar verticale şi orizontale.
La intersecţia a două astfel de
străzi, nu mai multe, a trebuit să aşteptăm mult şi bine să se facă verde.
Semaforul cred că uitase de noi
sau intrase în pauza de prânz.
Nevasta lăsase jos geamurile
maşinii. Se adunau înăuntru toate crengile din jur plus firele de iarbă
proaspete, puse pe joacă.
Două fete de şaptesprezece ani
trecură prin dreptul nostru râzând şi glumind.
La un moment dat, se iscă o pală
de vânt care le ridică fustele dar ele, fără să se oprească, ţinură cu mîinile
marginile fustelor căutînd să nu lase să se vadă prea multe şi continuară să
chicotească.
Râdeam şi noi doi. Intrasem în
piesă.
Dar în timpul distracţiei, se
năpusti asupra mea o a doua pală de vînt, de data asta plină cu nisip. Şi
nimeri de-a dreptul în ochii mei nesemnificativi.
Orbit cu totul, am ridicat geamul
din dreptul meu.
Trebuia să-l ridice şi ea pe al
ei.
RIDICA TE ROG FUSTA.
Soţia mea a rămas o clipă
înmărmurită, pe urmă a înţeles, după care a început să râdă din toată inima.
DAR NU AM NICIO FUSTĂ PE MINE,
DRAGUL MEU. E MULT PREA CALD AFARĂ.
AM DOAR COSTUMUL DE BAIE, zise ea
şi cred că văzuse şi ea fustele fetelor prin aer, ca două păsări.
VROIAI SĂ SPUI GEAMUL, NU?
Da, aşa vroisem să spun, zăpăceala
naibii.
Îi şi simţeam zâmbetul, chiar dacă
era la milioane de kilometri distanţă de mine.
Iar din King Town mai rămăsese
doar o îngheţată pe băţ.
|