Fluviul majestuos al sordidului

Titlul ales de Radu Aldulescu pentru romanul său – Sonata pentru acordeon, Cartea Românească, 2008 (cu prima ediţie, din 1993, premiată de Uniunea Scriitorilor) – funcţionează aproape ca o dedicaţie pentru universul zmârcului autohton din perioada ultimului Ceauşescu, şi-ar suporta un motto de genul „pentru mai dreapta cinstire”, ca destinatari nedreptăţiţi găsind oameni din categorii făcute celebre, în alte regimuri, de un Arghezi, de un G. M . Zamfirescu, sau, cu grija de a nu transfera mizeria către perfecţiunea comunistă, de un Eugen Barbu. Acordurile instrumentului cu burduf, pentru care virtuozii se recrutează din lumea ţiganilor, melancolizează, asemeni unui taraf din filmele lui Kusturica, violenţa şi pestilenţialul unei umanităţi ce trăieşte, fără a dramatiza vreuna, numai din „belele”. Sub genericul belele se îngrămădesc, indistinct, violuri, bătăi atroce (uneori combinate cu primul element), crime, escrocherii de cartier sau la scară mare, efecte ale alcoolismului de ambe sexe, într-o succesiune de viteză nebună, pe care ai putea numi-o şi viaţă pe apucate.

La carenţele unei abordări a destinului înecate în sânge şi impostură se adaugă, cvasi-insuportabil, presiunea comunismului, ce agrementează zbaterea pentru câştig (criteriu al ordinii simbolice în comunitate) cu ingredientele kitsch-ului. Cartea se constituie şi într-un repertoriu, enervant, de bună seamă, pentru nostalgicii „iepocii de aur”, al „succeselor” ce au forjat o veritabilă mitologie decăzută din prerogativele ei de exemplaritate. Se fac datorii ce generează, apoi, un trai pauper, pentru organizarea unor nunţi sau botezuri opulente (numim, desigur, în permanenţă,  punctul de vedere al mahalalei), se visează „casa la bloc”, zugrăvită „în calciu”, cu degradeuri şi romburi şi cercuri colorate, cu bibliotecă în care se parchează bibelouri şi manuale de-ale progeniturilor, şi, nu în ultimul rând, se elogiază peste tot, cu o clocotitoare invidie, viaţa uşoară, petrecută în chefuri, staţiuni şi beţii, cu iz de dolce vita dacă nu ar fi cangrenată de prezenţa unui zeu rău, care interzice oricărei scene onoarea, demnitatea sau raţionalitatea. Pentru că avem sub ochi nu doar vagabonzi şi prostituate, unii reformaţi ulterior, o dată cu nevoia sporită a simulării generalizate într-o ţară a bunului-plac, ci şi personaje care devin una cu locul de muncă – toxic, periculos în linii mari – şi mor prematur, aspect comentat ca absolut toate evenimentele, fleacuri sau din zona gravului, ce survin în acest Bucureşti al periferiilor anilor ’80, adică prin imprecaţii grele de mâzgă şi, mai ales, de gratuitate.

Câteva episoade ar ţine de un naturalism trecut prin aggiornamento, dar comitem o eroare dacă am considera proza lui Aldulescu filtrată prin vreun curent estetic sau observantă a cutărei reţete clasice ce exhibă sordidul. Spontaneitatea şocantului este, la el, filmică, story-ul comportamentist, nimic nu anunţă sau trădează vreo voce din off. Fie că e vorba de cel înecat în privată, împreună cu porcul pe care-l fugărea, fie că asistăm la consumarea, la masă, de către tatăl ignorant, a propriilor fetiţe gătite de mama lor, fie că se descriu performanţe bahice sinucigaşe, tonul rămâne egal, de proces-verbal aproape, reglat de instanţa narativă. Mai toate paginile – şi nu puţine – sunt compacte, nu dispun de aliniate şi nici de avertismente la schimbarea relatatorului. Detaliul semnificativ poate răsări oricând, lectura pe sărite este exclusă, singurul fapt previzibil rămânând acela că nu se pot transgresa mizeria, viciul, relele apucături. Practic, numita (improbabila, de fapt) sonată pentru acordeon celebrează o lume imposibil de salvat, care, oricum, nu-şi pune problema salvării. Cel mult a uitării, după cum spune o bătrână protagonistă chiar la final: „Ciocioanei i se taie dintr-o dată avântul de a mai căuta în trecut. Belele astea. Dac-ai sta să le scormoneşti pe toate, nu ştiu unde-ai ajunge”.

Cu o aglomerare teribilă de orori şi manifestări ale indiferenţei inconştiente, cu accente de animalitate, derulate, fără interludii, pe mare spaţiu sintactic, ne bate gândul să interpretăm replica de mai sus ca emanată din gura unui raisonneur. Cam la fel reflectează şi Gheorghe, partenerul Ciocioanei, şi mostra aceasta de înţelepciune trece la sucesorii lor pe care îi vedem ca la Big Brother, la Gelu însoţit cu Dana, la Marian căsătorit cu Vali, la copiii acestora, care primesc nume străine, ca Robert, Giuliano, Madona sau Gelsomina, un semn al dorinţei de a ieşi din onomastica strămoşească, care pledează, cumva secret, de-a lungul istoriei noastre, pentru înstăpânirea ecuaţiei nomen-omen. Ce e moştenit sigur e sărăcia. Români sau ţigani romanizaţi, sau „de vatră”, cum se spune, adică sedentari, încep să creadă, cu doza de empirism subînţeleasă, că antecesorii lor, cu nume simple, ca Ion, Maria, Ana, Florica, Vasile, Niculae, s-au născut ca slugi. În tot cazul, pentru secvenţa temporală încapsulată în roman, se visează la „o lume de alt gust şi de altă culoare decât universul tău închircit în servici-casă-cozi-înghesuială şi omor pe tramvai şi metrou, şi-n afară de asta schimb invers acasă-schimb invers la serviciu, căci te omoară gîndul de a-ţi şti copiii închişi în casă sau pe străzi câte o jumătate de zi cu cheia de gât”. Este aproape ca în himera mafiotului din filmele americane de-a ajunge, la un moment dat, să scape de cartierele rău famate, cu nişte camionagii ce-şi taie capul cu toporul şi mănâncă şi paharele, simultan cu îngurgitarea, fără măsură, a băuturii, pentru a deveni cetăţeni respectabili, cu proprietăţi achitate şi cu multe, cât mai multe fotografii de familie.

Prin asta se dovedeşte cartea „muzicală”: din faptele ţipate în trompeta spartă a unei istorii sărite de pe şine, comise de indivizi (supra)numiţi Piticu, Faraonu, Caroserie, Căcat, Viconte, Mistăr – sau, pentru a spori spectrul strident-pitoresc, Fane Ţambal, Nicu Fălcuţă, Nicu Şorici, Aurică Clocitu, Nicu Glonţ – se încheagă o stranie, paradoxală armonie în care se recunosc şi declasaţii, cei fără Dumnezeu (cum admit chiar ei) sau cei care au dispreţuit intens cărţile şi ce s-ar putea găsi prin ele. Câte o scurtă – pusă cu pipeta parcă – descriere a peisajului atrage atenţia, pentru cititorul care n-a avut de-a face cu lumea halelor şi a Ferentarilor, asupra faptului că şi cei nefrecventabili impart cu „onorabilii” acelaşi cer şi aceeaşi succesiune a anotimpurilor, într-o perfectă, pentru unii neplauzibilă, simultaneitate. Un fragment memorabil – deşi romanul se ţine „ca întreg”, precum o viitură ce aduce, năvalnic şi brutal, de toate – este axat pe o procesiune mortuară, cu decedata neîmbălsămată pe caniculă, din al cărei sicriu se scurge o „zeamă verde-ruginie”, stropindu-şi purtătorii. Aceştia caută drumul spre groapă trecând „printre morminte de generali şi tineri stinşi în floarea vieţii, meseriaşi oneşti, croitori, cizmari, frizeri, medici, savanţi renumiţi, patrioţi înflăcăraţi, martiri care şi-au dat viaţa şi şi-au vărsat sângele, poeţi, artişti geniali, scriitori mari şi mici, preoţi, întemeietori de religii, întemeietori de imperii, găinari, borfaşi, trădători, venetici, beţivi, curvari, siluitori, mame iubitoare, nou-născuţi, şcolari, curtezane, conducători iubiţi, conducători urâţi, uzurpaţi, uzurpatori, soţi iubitori, amorezi, adulterine, săraci lipiţi, bogaţi putrezi, iubitori de pace, războinici, oameni de omenie, oameni de nimic, oameni care au ştiut ce vor, oameni care n-au ştiut nimic, roşi de cancer, de oftică, de lepră, de felurite feluri de boli şi vicii, loviţi de dambla, de tren, de automobile, ucişi de glonţ, de cuţit, de otravă, înecaţi sau arşi de vii, şi de bună seamă că se rătăciseră de vreme ce apăruse în faţa convoiului dâra de zeamă”. 

Nu e singurul pasaj, de altfel, când autorul creează culoare între cronotopuri, fără a deveni vreo clipă moralizator, sau, mai grav, obositor. Coborâtor şi la firul ierbii, cunoscător, se vede bine, de vieţi nevoiaşe şi derapate, cu posibilitatea urcării la departele „ecumenist” al psihologiei, Radu Aldulescu scrie despre ratare, chin şi închidere, despre tot ce împiedică omul să trăiască – sub gloriosul socialism – cu o înţelegere şi o empatie ce îl recomandă nu doar drept un cronicar avizat, ci şi drept un excelent regizor epic al unor categorii de neregizat.