Am participat de curând la un seminar dintr-o serie de reuniuni programate sã se desfãºoare timp de doi ani, de fiecare datã într- o altã þarã dintre cele participante: „Überwindung der Diktaturen – Dichter, Künstler und Schriftsteller in der Begegnung”. E un proiect susþinut de Uniunea Europeanã în cadrul Programului Cultura 2000 ºi iniþiat de Institutul Hannah Arendt pentru Studierea Totalitarismului de la Universitatea din Dresda, în parteneriat cu instituþii culturale din Polonia, Cehia, Germania, Ungaria, România, Italia ºi Marea Britanie. Aceastã primã întâlnire a avut loc într-un magnific castel de lângã Wa³brzych, din Polonia, transformat în centru cultural: Schloss Fürstenstein, cum îl numesc germanii sau Zamek Ksi±¿, cum îi spun polonezii. Sã precizez de la bun început admirabila organizare a colocviului, exactã, „nemþeascã”, datoratã celor care conduc proiectul: Prof. dr. Gerhard Besier, Dr. Katarzyna Stok³osa ºi Gert Röhrborn. Sã adaug imediat ºi numele celorlalþi participanþi români: artiºtii plastici Mirela Dãuceanu ºi Vlad Nancã ºi tânãra poetã Denisa Mirena Piºcu ºi sã subliniez buna impresie pe care au fãcut-o ei. Scopul declarat al acestor reuniuni este sã se realizeze o antologie de texte ºi o expoziþie de arte vizuale care sã exprime raporturile artiºtilor participanþi cu sistemele totalitare.

Mi se pare, ºi mi-am exprimat acest punct de vedere în cadrul dezbaterilor, cã, mai ales în poezie, valoroase sunt textele scrise atunci, sub presiune, sub ameninþare, nu acum, când scrii din amintire. De aceea o antologie ca sã fie reprezentativã ar trebui sã cuprindã, neapãrat, semnãturile unor scriitori care, în epocã, au scris ºi au publicat texte subversive de referinþã. Sigur, în prozã lucrurile stau diferit. Ca sã cuprinzi, sã înþelegi ºi sã descrii o epocã atât de bizarã ai nevoie de distanþare, de reflecþie, drept care timpul scurs de la eveniment joacã în favoarea autorului. Oricum, sã scrii astãzi, cumva la comandã, despre perioada dictaturii comuniste este riscant ºi oarecum comic: aduce izbitor cu situaþia dinainte, când scriitorii trãitori în þãrile comuniste erau puºi sã înfiereze cu mânie proletarã capitalismul. Din rãspunsul dat de profesorul Corni, de la Universitatea din Trento, am priceput cã exerciþiul gândit de iniþiatorii proiectului este mai profund: un soi de mântuire prin mãrturisire, te eliberezi de ce ai trãit prin cuvânt sau prin culoare ºi formã, fãrã nicio altã condiþionare, decât mintea ta ºi simþirea ta, nu e obligatoriu sã condamni acea perioadã, trebuie doar s-o descrii aºa cum o vezi. Am mai semnalat ºi alte pericole ale unui asemenea demers: o carte care sã conteze se scrie greu, în singurãtate, ºi fãrã un calendar limitat, e puþin probabil cã opiniile schimbate la aceste ateliere unde limba de comunicare e alta decât limba în care scrii pot constitui declanºatorul pentru o operã adevãratã. ªi apoi: problema principalã pentru cel care scrie nu e neapãrat ce scriem, ci cum scriem: un scriitor slab poate rata lamentabil o uriaºã temã cum este aceasta a relaþiei insului cu o istorie opresivã, iar un scriitor de vocaþie poate face o capodoperã dintr-un subiect banal, cum ar fi descrierea unei dupã-amieze la un seminar într-un castel din Silezia...

Ca sã ajung la acest colocviu am cãlãtorit destul de complicat: am zburat pânã la Frankfurt cu Compania Tarom, de aici la Dresda cu Lufthansa, iar de la Dresda, alãturi de alþi invitaþi, mi-am continuat drumul cu un autobuz pânã la castelul din Polonia. La întoarcere, acelaºi traseu, cu o modificare: le cerusem gazdelor mele sã rãmân o noapte la Dresda, þineam sã vizitez oraºul. Ceea ce s-a dovedit foarte inspirat. Consider un mare câºtig personal acea zi de duminicã petrecutã în oraºul de pe Elba.

Apropo de dictatura comunistã ºi de depãºirea acesteia: Dresda reprezintã o lecþie vie. Bogat în monumente baroce, acest oraº, „Florenþa de pe Elba”, la începutul anului 1945, a fost bombardat de anglo-americani ºi a fost distrus în mare parte. Apoi, foarfeca istoriei aberante l-a aºezat în DDR, sub hegemonie ruseascã. ªi, imediat, în golurile urbane lãsate de rãzboi, au apãrut „plombe” de arhitecturã sovieticã; inexpresive, incongruente, acestea aratã absolut ridicol, inacceptabil, puse în oglindã cu formidabilele edificii care fac faima oraºului: Palatul Zwinger, Palatul Regal, Kreuzkirche, Albertinum, Kathedrale, Semperoper cu Piaþa Teatrului, Brühlsche Terrasse, cunoscutã ca „balconul Europei”, care oferã o splendidã vedere asupra fluviului. Edilii bucureºteni ar trebui sã meargã negreºit la Dresda, ca la ºcoalã: oraºul este în acest moment un exemplu impresionant de ce înseamnã sã reconstruieºti totul „wie es war” (aºa cum a fost), cu grijã, cu dragoste, cu minuþie, cu simþ absolut al frumosului ºi al calitãþii. Celebra Frauenkirche, cea mai mare catedralã protestantã din Europa Centralã, construitã în 1743 ºi distrusã în februarie 1945, a fost reclãditã ºi redeschisã în 2005. Iar acum toate clãdirile ce existau în jurul ei se refac dupã fotografii de epocã. Sistemul stradal a fost pus la punct impecabil ºi fiecare bloc în parte (blocurile acelea urâte de tip sovietic pe care le cunoaºtem ºi care împânzesc oraºul!...) este luat, este „operat” ºi este miraculos schimbat la faþã. O mare facere, o uimitoare preschimbare de sine, o înnoire de sine prin regãsirea fericitã a spiritului vechi al locului. Privesc spre Dresda cu admiraþie ºi respect.