Mergeam într-o dimineaţă prin cartier, pe Doamna Ghica,

mi-am amintit spusele cuiva Eu nu dorm, eu visez

şi mi-am zis că asta mi se întâmplă şi mie.

Am ajuns pe Colentina, am pornit spre Bucur şi m-am gândit

că sunt unii care, orice întrebare li s-ar pune,

dau totdeauna numai şi numai răspunsul greşit. Iar unul dintre ăştia

sunt şi eu.

Eram în dreptul bisericii, mă pregăteam s-o iau spre Hala Obor

când mi-a trecut prin cap că oamenii sunt ca tăciunii stinşi, îşi consumă

mesajul devreme şi pe urmă nu mai au nimic de spus, de făcut,

se învârtesc în gol ca acul patefonului ajuns la capăt, pe placă –

şi iar mi s-a părut că e chiar cazul meu.

Ce mai, aveam o părere foarte proastă despre mine

în dimineaţa aia. Dar s-a dovedit

că nu eram terminat, cum credeam. Fiindcă, din senin,

am început să mă metamorfozez ca-n

povestirea lui Kafka. Însă nu în gândac m-am preschimbat,

ci într-un obiect luminos.

Bănuţ de inox, sau băţ de chibrit aprins, sau ciob de sticlă

care sclipea în soare – oricum, cert e că am început să

împrăştii o lumină mică-mică, puţină-puţină,

părelnică aproape, totuşi era ceva.