La-nceput de septembrie, lumina
plimbă prin aer corăbii încărcate cu aur topit:
o să le verse-n amurg peste casele oraşului, pe străzi.
Nu bate vântul şi nu plouă.
Nicio ameninţare, nicio îngrijorare.
Aerul e de un albastru intens, fără pată,
cum trebuie să fie sufletul unui schivnic.
Nu e nici prea cald şi nu e nici răcoare
e desăvârşit, ca-n paradis.
Copilul care se naşte acum
n-are moartea în el, trăieşte
până la capătul lumii.
Ei, dar ce oraş descriu eu, şi ce lume?
M-am defectat: dau ca sigură minunea,
văd ceea ce nu există,
m-am împotmolit într-un vis
şi cred că e viaţa.
Totuşi, n-am greşit:
vuind, văd căzând, mă îneacă
un torent de aur topit.
Amurg, la-nceput de septembrie.