Ea îţi luase locul chiar în casa ta,

se mişca exact ca tine,

avea trupul tău şi înfăţişarea ta,

dar nu erai tu.

Era la fel de atentă şi tandră,

îşi dădea cu acelaşi parfum,

avea acelaşi timbru al vocii şi aceeaşi

bătaie a inimii,

se băga în pat lângă mine,

şi se ghemuia la pieptul meu

cum făceai tu,

îmi citea gândurile,

ce mai,

semăna cu tine cum seamănă o picătură de apă

cu altă picătură de apă,

dar nu, nu erai tu.

Nu înţelegeam asemănarea asta perfectă,

dar, mai ales,

nu înţelegeam cine e şi ce caută aici,

în locul tău, în viaţa mea.

Însă ei părea să nu-i pese de îngrijorarea mea,

ea mă strângea în braţe:

drăgăstos,

definitiv

şi, totodată, mortal.

Ei, da: mortal,

surâzând, surâzând.