în zori, avântat am pornit la drum

fiind sigur unde-am să ajung şi cum.

drumul n-are să dureze decât o zi-două

şi am să fiu ca nou în lumea nouă.

aşadar convins înaintam pe drum.

chiar dacă trecuseră nu o zi, nu o lună,

ci ani şi ani de când plecasem,

eu nu-mi pierdeam speranţa, abia aşteptam

să mă văd odată ajuns acolo

şi alergam parcă în loc de picioare

aveam nevăzute motoare.

inima îmi era şi ea nerăbdătoare

şi din piept ieşea

şi înaintea corpului meu o lua.

şi ochii, şi ei erau curioşi,

ochilor mei le crescuseră aripi, de vultur,

se desprinseseră din mine

şi spre locul năzuit zburau.

dar de ajuns n-ajungeam, n-ajungeam.

drumul ocolea toate oraşele, toate cătunele

în care m-aş fi putut opri.

parcă era viu drumul şi pus pe farse,

parcă anume fugea de orice aşezare,

mereu îşi schimba direcţia,

o, şi mereu, mereu în altă parte mă scotea.

iar într-un târziu, m-am pomenit că mă purtase

– unde?, sunt sigur, oricine va ghici! –

chiar pe marginea unei prăpăstii.

eram singur. se lăsase

o ceaţă groasă. vântul

sufla neomeneşte. m-am supărat nespus, eram negru

ca noaptea de supărare: de-aia am bătut eu atâta drum,

de-aia am alergat eu ani, şi ani, şi ani, fără odihnă?

atunci, din senin, s-a ivit o pasăre mare.

ca pe nimic m-a prins în gheare

şi m-a dus

undeva ameţitor de sus

unde toţi oamenii veseli şi fără griji îs.

şi toţi, stând la preabine şi la răcoare,

într-un birt primitor, ceresc,

pălăvrăgesc şi beau cât poftesc

serviţi cu bere rece de nişte ghiduşe fecioare.