Rezerve de entuziasm
de Gabriel Chifu
La începutul acestei luni am făcut o călătorie la Praga, unde, în cadrul BookWord, un târg internațional de carte, am avut o lectură (în română și cehă) dintr-un roman al meu. Nu am fost singur acolo. Celălalt scriitor prezent la acest eveniment cultural a fost Petru Cimpoeșu. Care, de altfel, a deținut rolul principal. Pe bună dreptate: cartea sa „Simion Liftnicul” a apărut în traducere cehă și, mai mult, a primit două importante premii literare - Litera Magnesia, pentru traducere (Jiri Nasinec) și cartea anului! Un succes personal într-adevăr remarcabil, care trebuie semnalat ca atare și care vorbește despre potențialitatea considerabilă a literaturii române contemporane (o Cenușăreasă în spațiul literar european, literatura română contemporană - ignorată, neexplorată, necunoscută și de aceea numită uneori, eufemistic, „misterioasă”...). Această vizită în Cehia a avut darul, observ acum, la un prim bilanț, să activeze în mine o atitudine complex pozitivă, m-am bucurat să constat că mai am neașteptate rezerve de entuziasm, că nu mi-am pierdut capacitatea de a lăuda.
Iată, am simțit nevoia să-l laud pe Petru Cimpoeșu pentru reușita sa adevărată. Simt nevoia să laud și Ministerul Culturii (fiindcă mi se pare că nu e puțin lucru să scoți în lume scriitori români, din toate generațiile și de diverse orientări și fiindcă Ana Andreescu, responsabila acestui gen de manifestări, are experiență, știe ce înseamnă o carte și un autor de carte, respectă literatura...). Cuvinte de laudă merită și Jiri Nasinec, traducătorul, universitarul, o prezență discretă, agreabilă și un fin cunoscător al literaturii române; ca și soția sa, Lidia Nasincova, ale cărei rădăcini românești au o pondere considerabilă în această ecuație de prietenie și de colaborare.
O surpriză plăcută a constituit-o și prestația directorului Institutului Cultural Român de la Praga, Dan Duță, elegant, amabil, un intelectual din noua generație, care nu seamănă cu birocrații prăfuiți și „militari” de altădată.
Absolut cuceritoare mi s-a părut Libuse Valentova, despre care îmi vorbise în țară la superlativ Gabriel Dimisianu, un om ce cântărește atent cuvintele. Sunt meritorii demersurile pe care Libuse Valentova le întreprinde în favoarea culturii noastre (în calitatea sa de șefă a Catedrei de limba și literatura română de la Facultatea de Litere a Universității Caroline din Praga). A fost o gazdă minunată la întâlnirea lui Petru Cimpoeșu și a mea cu studenții, întâlnire pe care a organizat-o la universitate; iar eu personal îi sunt îndatorat în plus și pentru traspunerea în cehă a paginilor mele de proză. Și încă, mi-au plăcut studenții: am descoperit cu plăcere acolo, în străinătate, oameni tineri care vorbesc limba română și care sunt inițiați în literatura română. (O reverență specială pentru Petra Mendlova, participantă la școala de traducători de la Mogoșoaia, căreia îi sunt recunoscător pentru anumite preferințe literare...).
Între motivele mele de bucurie se cuvine să enumăr negreșit și orașul în sine. Praga este amețitor de frumoasă. Am verificat încă o dată, am pășit pe urmele trecutelor mele preumblări aici: i-am bătut străzile, piețele publice, podurile, am urcat la Hradcany, m-am plimbat pe malul Vltavei, am citit orașul pagină cu pagină ca pe un text miraculos și mă declar un fericit subjugat de acest oraș, un dependent de Praga.
În sfârșit, m-au mai binedispus și alte lucruri: drumul însuși, autostrada impecabilă din Ungaria, câmpurile de rapiță și pădurea stranie de generatoare eoliene de energie din Austria, apoi vremea, lumina pură, în creștere, de primăvară și chiar șoferul microbuzului nostru, „domnul Ion”, care fotografia totul cu încântare copilărească și nu putea să doarmă noaptea de grija „infrastructurii noastre”, aflată în marea suferință, aprecia el cu năduf, în comparație cu aceea a vecinilor.
|
|