În salon ne aşteaptă Lena. Stă cuminte pe un fotoliu, dar când apărem se ridică în picioare, demnă şi ceremonioasă. E foarte aproape de mine şi observ acum ceea ce nu observasem când am mai fost aici: a îmbătrânit şi ea, caută să se ţină dreaptă, dar semnele trecerii timpului nu pot fi ascunse. Mă salută ca totdeauna, cu o politeţe rezervată.

Peretele de sticlă dinspre mare e deschis, camera parcă iese afară din casă, nici nu-ţi mai dai seama ce înseamnă înăuntru şi ce înseamnă înafară, la locuinţa asta. Se aude ploaia măruntă, egală, se aud valurile, cum se sparg de ţărm cu vuiet mereu reînnoit. E răcoare, miroase a sare şi a peşte.

O salut şi eu, cu subliniat respect, pe distinsa doamnă care, pentru cine n-o cunoaşte, nu aduce deloc cu o menajeră. Privind-o, îmi zic că nu ştiu nimic despre ea, cine este, de când serveşte în casa lui Iacob Grima, cum a ajuns aici. Parcă n-are viaţă personală, ci e doar o anexă, o extensie a prietenului meu, un instrument de care el se ajută, aşa cum se ajută, mai de curând, de scaunul cu care se deplasează şi de care, de fapt, nici asta nu ştiu sigur, are sau n-are nevoie?!

E şi situaţia lui Ionică. Nici el nu se individualizează prin altceva decât prin apropierea de Iacob Grima, prin anularea oricărei manifestări personale şi prin devotamentul s-ar zice fanatic faţă de profesor. Nici dacă ar fi rude de sânge aceşti trei oameni nu ar fi atât de sudaţi, într-un tot, aidoma unei familii ciudate, în care doi dintre ei capătă sens numai şi numai slujindu-l pe al treilea, ei existând doar prin el şi pentru el.

– Ia loc unde vrei, mă invită gazda mea. Ştii, tocmai începusem să-i povestesc doamnei Lena o istorioară din copilăria mea.

– Sigur…, accept eu oarecum formal, căci nu pot înţelege deocamdată care e desfăşurarea scenei şi ce rol mi s-a atribuit mie.

M-aşez şi mă pregătesc să ascult. Mă gândesc că Iacob nu fusese deloc curios să afle cum de îl vizitez din nou. La sosire, el nu mă întrebase ce e cu mine şi atunci nu găsisem de cuviinţă să-i comunic că m-am mutat aici, în Dobrogea, la mânăstirea Colilia. Iacob luase ca pe un fapt apariţia mea şi îi fusese de ajuns că am venit. Şi, dacă tot eram prezent, trebuia să mă integreze şi pe mine în scenariul zilei acesteia, în spectacolul său.

Iacob Grima îşi caută şi îşi găseşte, cu scaunul mobil, un loc potrivit în faţa noastră, care vom juca, pricep, rolul de ascultători. Îl privesc atent: pare să fie în vervă. Bea puţină apă dintr-un pahar pe care-l avea dinainte pregătit pe măsuţă şi începe:

– Îi arătam doamnei Lena poza asta.

Ia de pe măsuţă o fotografie micuţă, şase pe nouă, cu marginile frumos zimţate şi puţin ruptă la colţul din dreapta sus. În ea se zăreşte în fundal o casă, în faţa ei un gard, şi în faţa gardului, în stânga, un lămâi bogat, plantat într-un ghiveci, iar, în prim plan, un copilaş în şpilhosen, stând în picioruşe pe o bancă de lemn cam veche. În fine, în spatele băncii şi al copilaşului se află un domn zâmbitor ce poartă o cămaşă cu mâneca scurtă şi este uşor aplecat, ca să se încadreze în fotografie alături de micuţ.

– Câţi ani crezi că are copilaşul?

– Un an, un an şi ceva, poate doi, răspund eu după ce cercetez poza.

– Aşa cred şi eu. Aşa zice şi doamna Lena, spune Iacob, vorbind cu însufleţire, captivat de subiect. Ei bine, puştiul acesta sunt eu şi domnul care zâmbeşte e tatăl meu. Culmea este că, în memoria mea, se păstrează rezidual, vag, dar cert totodată, momentul când a fost făcută fotografia. Nu încape îndoiala, nimeni nu are amintiri de la o asemenea vârstă şi totuşi eu îmi aduc aminte de scena asta, cum m-au luat mama şi tata, cum m-au îmbrăcat frumos, cum mi-au făcut bucla, vezi micuţul are o buclă bălaie, cum m-au îndemnat să stau cuminte şi să mă uit la nenea cu aparatul şi să râd, îmi amintesc perfect. Da, da, îmi dau seama, probabil doar am iluzia că îmi aduc aminte, probabil e o falsă amintire, probabil este doar o funcţionare defectuoasă a memoriei mele şi în realitate mă înşel, dar, crede-mă, am uitat tot felul de întâmplări recente, însă asta îmi e întipărită în minte, de neşters.

Iacob Grima face o pauză, se apropie cu scaunul lui mobil, îmi ia fotografia şi o pune pe măsuţă. Are un aer abstras, e într-o stare de absenţă melancolică şi de încântare totodată, pare dus departe, în trecutul de la începutul vieţii sale.

– Doamnă Lena, eu parcă aş bea ceva, o roagă el pe menajeră.

Aceasta se ridică şi îi îndeplineşte dorinţa, fără să comenteze. Aduce o sticlă de votcă şi două pahare. Îi toarnă lui Iacob, dă să-mi pună şi mie, mă priveşte întrebător şi se opreşte, căci o refuz cu un semn discret.

Iacob bea puţin şi continuă rememorarea:

– Din vremea aia, din primii ani vreau să zic, am foarte multe amintiri. De pildă, păstrez vie în minte o păţanie petrecută la vreun an mai târziu după scena cu poza… Aveam un văr, Dudu, mai mare decât mine cu vreo şase ani. El îşi făcea vacanţele de vară la noi acasă. Ei bine, nu pot să uit că Dudu, un ştrengar cum nu s-a mai văzut, pleca cu mine la plimbare, împreună cu un amic de vârsta lui, Călin, pe care şi-l făcuse în oraşul nostru. Mă ducea în centru, mă purta în spate şi avea o distracţie anume, al cărei personaj principal eram eu, micuţul. Oprea lumea pe stradă şi întreba foarte pătruns şi respectuos: „Tanti sau, după caz, nene, ce credeţi, copilaşul ăsta e băiat sau fată?”. Oamenii îl luau în serios, mă cercetau cu luare aminte şi-şi dădeau cu părerea. Mulţi credeau că sunt fetiţă şi asta pe Dudu şi pe amicul lui îi distra la culme… Ha, Ha… Da, da, sunt din ce în ce mai nesigur de trecutul meu apropiat, în schimb, observ că s-au păstrat intacte poveştile de demult, pur şi simplu se revarsă peste mine, mă iau în stăpânire. Tot mai mult în ultima vreme, mă duc într-acolo, mă refugiez în acele istorii de demult, extrem de personale. Sau, poate, mai exact, nu eu mă duc spre ele, ci ele vin spre mine şi mă cuceresc precum o invincibilă armată cucereşte o cetate slăbită. Oricum, eu trăiesc acolo, mintea mea nu mai e aici, ce va fi însemnând acest aici?!, ci transgresează prezentul şi se mută, se retrage, se adăposteşte acolo, în primii ani. Ce rezervor de fericire, ce rezervor nesecat şi neluat în seamă de fericire e copilăria! Dacă talentul meu literar ar fi mai pronunţat, ar merita să scriu un eseu pe tema asta a regenerării lăuntrice parcă din senin obţinute. Mă credeam ajuns la fundul sacului, al sacului vieţii mele, cu resursele sufleteşti, intelectuale aproape consumate şi deodată m-am reîncărcat de putere, de creativitate prin aceste simple reamintiri, nu ştiu cum şi nu ştiu de unde mi-a venit rezerva asta de vitalitate, oricum în mod misterios a venit la mine. Ai experimentat asta, Mihail, să te vindeci, să te reîncarci cu energie prin reamintire?

Nu aşteaptă răspunsul meu, continuă:

– Pentru mine, actualmente, e o cale excepţională prin care îmi…, cum să spun?, îmi restaurez existenţa: fac îndelungi călătorii prin memoria mea, păşesc spre începuturi şi-mi iau de acolo ceea ce-mi lipseşte atât de frustrant în prezent, doza de entuziasm, de puritate, de aşteptare enorm promiţătoare, mă caut şi mă întâlnesc pe mine însumi cel de atunci, aşa cum eram, fericit şi cu orizonturi infinite în faţă şi, insist, mă încarc de energie, îmi regăsesc starea de bucurie. E un fel de redempţiune printr-un algoritm de uz strict personal… Uite, una din primele expresii de care îmi amintesc, cât să fi avut atunci, trei ani?, trei ani şi jumătate?, mai puţin?, este asta: trece timpul. Când o rostea, mama stătea de vorbă cu verişoarele ei, Isabela şi Anişoara, în salonul din casa de la ţară a părinţilor ei. Era o încăpere atât de frumoasă, casa cred că mai există, s-o fi părăginit, nu ştiu, a moştenit-o o nepoată, tot mai des mă încearcă nostalgia şi regretul că nu m-am mai dus pe acolo, chiar mi-am propus să-l rog odată pe Ionică să facem un drum, să revăd locurile acelea, sunt departe de aici, în capătul celălalt al ţării, dar cât îmi doresc să le revăd şi să le compar cu ce s-a păstrat în mintea mea… Salonul era o încăpere minunată, la etaj, având pe trei laturi ferestre cu tocărie elegantă din lemn de esenţă tare, vopsit în alb, ce se întindeau cât ţineau pereţii. Astfel încât salonul era într-adevăr inundat de lumină. Oho, chiar, acum fac legătura: atunci când i-am cerut arhitectului, îl cunoşti, lui Ştefan Orban, să-mi proiecteze încăperea asta aşa, poate că în subconştient voi fi avut în minte salonul de la Cioroiaşi, al bunicilor, cel cu trei părţi din patru dăruite luminii, prin ferestrele largi. Din salon, se vedea în dreapta un păr bătrân care făcea nişte fructe aromate, dulci şi zemoase, aşa cum nu am mai mâncat niciodată de atunci altundeva şi, mai încolo, un nuc. Abia aşteptam să vină toamna şi să culeg nuci, să le desfac din coaja verde, pătându-mă îngrozitor pe mâini şi apoi să le sparg şi să ajung la miezul alb şi dulce, după ce îndepărtam pieliţa subţire, amăruie. În stânga, era grădina cu flori, apoi merii cu mere albe, de vară, fântâna de la intrare şi poarta, iar în faţă se întindea ograda mare, cu acareturile, cu a doua fântână, cu ulmul falnic, având coroana cât un regat, cu livada de pruni şi cu grădina de legume…

Da, zicea mama, trece timpul. Iar Anişoara sau Isabela, în vreme ce gustau delicat din dulceaţa de vişine cu care fuseseră servite şi beau din paharele înalte puţină apă rece, proaspăt scoasă din fântână, îi întăreau spusele repetând, Aşa e, trece timpul. Eu, care eram de faţă, stăteam cu gura căscată, fiindcă ceva nu pricepeam. Luam propoziţia trece timpul la propriu, ca şi cum ar fi totuna cu trece bunica sau trece cocoşul sau trece trăsura, pe care, atunci când treceau, le zăream… Aşa încât mă uitam atent în dreapta şi-n stânga, să văd timpul trecând, şi nu vedeam pe nimeni trecând, bineînţeles, nici timpul, şi de aceea, repet, eram total derutat ce înseamnă trece timpul şi ce este sau cine este timpul, de nu-l văd trecând. Poate asta a fost prima mea întâlnire cu fizica şi cu studiul timpului, teme cărora mi-am consacrat eforturile mai apoi…

Iacob Grima se opreşte din povestit, râzând încetişor, parcă râde el cu el însuşi şi de el însuşi. Mai soarbe o gură de votcă din pahar şi continuă:

– Sau altă păţanie, ce parcă s-a petrecut ieri. Pe strada noastră, în orăşel, era o casă ciudată. Dacă stau şi socotesc, acea clădire se afla lângă aceea unde locuiam noi cu chirie. Tata era profesor de matematică şi fusese repartizat acolo, la liceu, iar mama nu lucra şi nu o duceam deloc bine cu banii. Era în primii ani de după război, se schimbase regimul, de curând căzuse regele şi Caramia fusese declarată republică populară. Dar n-aveam eu treabă cu sistemul politic şi cu alte aiureli de-astea. Începusem să merg la grădiniţă de câteva săptămâni, aflată şi ea tot pe strada noastră, care tocmai fusese botezată Gheorghe Doja, n-am uitat… În primele zile, m-a dus mama la grădiniţă, pe urmă m-a lăsat singur, doar eram mare, aveam aproape şase ani. Ei bine, drumul spre grădiniţă trecea, evident, prin faţa clădirii misterioase, care ne atrăgea ca un magnet pe mine şi pe noii mei prieteni, pe care mi-i şi făcusem la grădiniţă. Clădirea era misterioasă de două ori: întâi, fiindcă nu intra şi nu ieşea nimeni din ea, niciodată. Şi, mai ales, ne tulbura fiindcă nu era despărţită de următoarea casă printr-o curte, cum erau cele mai multe locuinţe înşirate pe strada aceea, dar nu era nici lipită-lipită. Ci, între ea şi următoarea casă, exista un spaţiu îngust şi întunecat, un gang, în faţa căruia noi, copiii, ne opream în fiecare zi, când ne întorceam de la grădiniţă, cumva temători, dar mai cu seamă fascinaţi de întuneric şi de ce ascundea el. Trebuia să fii foarte curajos ca să intri în acel gang unde, eram sigur, pândeau tot felul de primejdii. Mereu încerca vreunul şi, de cum se strecura înăuntru, îl şi apuca frica şi se întorcea repede, repede. Vă daţi seama, că şi eu ardeam de curiozitate, de dorinţă să pătrund în spaţiul acela interzis, dar sentimentele erau amestecate, aveam inima strânsă de teamă, o teamă de necunoscut, neprecizată, căreia pe atunci nu eram în stare să-i dau nume şi pe care nu ştiam să mi-o înfrâng. Totuşi, într-o zi, unul dintre noi şi-a învins spaima şi a intrat. Îl chema Biţă pe băiatul ăla şi, de altfel, pentru isprava sa, şi-a câştigat fără dubii calitatea de şef al nostru, toţi l-am recunoscut drept căpetenie, fără cârteli. Pe atunci el era mic de statură. Apoi, avea să se transforme într-un băiat foarte atletic. S-a pus pe burtă şi a înaintat târându-se prin praf şi întuneric. Nu s-a întors după câteva clipe precum alţii, care încercaseră acelaşi lucru, dar fuseseră copleşiţi de frică. Nu. A rămas timp îndelungat, acolo, în tunelul misterios. Iar când a revenit, nu s-a înapoiat cu mâna goală. Ţinea strâns în pumn, triumfător, o bilă de sticlă albastră. Acum mă întreb cum de o găsise acolo. Habar n-am. O găsise. Şi pe noi ne-a dat gata cu asta. El ne-a asigurat, şi noi am fost convinşi, că acolo se ascund comori. Inima îmi bătea cu putere. În noaptea aceea n-am adormit până târziu. Mă gândeam la ce descoperire extraordinară făcuserăm noi, mă rog, de fapt Biţă, nu noi, dar acest amănunt nu mai conta prea mult. Mi-am închipuit ce ne aşteaptă de acum încolo, lucruri, întâmplări formidabile, desigur. Şi, mai ales, mi-am pus în cap să intru şi eu în tunel. Să nu rămân mai prejos. Oricum, nu le-am povestit nimic alor mei. Secretul trebuia să rămână al nostru, al copiilor, aşa hotărâse Biţă şi ne pusese să jurăm. Zilele următoare, a apărut o nouă variantă şi mai palpitantă a poveştii. Întâi, eu, într-adevăr, am intrat în gang. N-am înaintat prea mult, dar am intrat. Şi în afară de o frică uriaşă, cum nu mai simţisem, în afară de întuneric şi de praful pe care l-am înghiţit şi care mi-a murdărit hainele, în afară de mirosul pătrunzător de ziduri igrasioase, nu m-am ales cu nimic. Totuşi, se zice că îmi învinsesem teama, eram al doilea după Biţă care fusese în stare de aşa ceva. A contat între copii. Dar faptul extraordinar care s-a petrecut a fost altul şi i se datorează tot şefului nostru, lui Biţă. Pentru el incursiunile prin tunelul grozav deveniseră o obişnuinţă, ceva banal. Mergea de-a buşilea, ajungând cu fiecare zi tot mai departe. Ei, da, experienţa câştigată i-a permis să emită o ipoteză uluitoare, care ne-a pus imaginaţia în mişcare şi ne-a încălzit-o, până la incandescenţă: părerea lui era că nu e un tunel obişnuit, el a tot mers şi n-a dat de capăt, aşa că el crede că tunelul ăsta te scoate în afara lumii. Cum adică în afara lumii?!, m-am mirat eu, care nu mă gândisem până atunci că în afară de lume ar mai exista şi altceva, ceva unde te duce tunelul dintre casele de pe strada noastră. Da, da, chiar aşa, în afara lumii!, a rostit el laconic şi categoric, folosindu-se de autoritatea pe care o avea şi nefiind dispus sau nefiind în măsură să-mi dea alte explicaţii. Poate mai mult nu înţelegea nici el.

Iacob Grima îşi încheie povestirea cu faţa iluminată. Bea încă un strop de votcă, apoi, din alt pahar, apă. Doamna Lena profită de pauză. Se ridică şi spune cu deferenţă:

– Pe mine să mă scuzaţi. Trebuie să merg să pregătesc masa.

Iacob Grima îi face semn din mână, cu largheţe, să se ducă. Nu pare deranjat că-şi pierde un ascultător. Îi rămâne unul, eu, ceea ce pentru el este îndeajuns.

– Ştii, reia el povestea, până la urmă am aflat de ce casa aceea rămânea mereu închisă, fără să intre şi să iasă nimeni din ea. Peste vreo doi ani am aflat, crescusem şi deja pricepeam mai multe. Mi-a explicat tata. Stăpânul casei, un ofiţer din armata regală, fusese arestat de noul regim, pentru manifestări duşmănoase, cum se întâmpla des pe atunci. Veniseră într-o noapte şi-l ridicaseră şi-l închiseseră într-o dubă şi nu se mai ştiuse nimic de el. Soţia lui, singură, fără slujbă şi cu doi copii de crescut, nu avusese încotro, închisese casa şi plecase la părinţii ei, în Banat, undeva pe lângă Timişoara. De aceea casa rămăsese tăcută şi ferecată, tocmai bună să ne inspire nouă, copiilor de pe stradă, istorii teribile care ne făceau inimile să bată tare-tare, gata să ne sară din piept. Într-o zi, tot cam pe atunci, uşa casei aceleia s-a deschis totuşi. Au oprit în faţa casei vreo trei maşini. Din ele au coborât mai mulţi bărbaţi, unii în civil, alţii în uniformă. Aceştia din urmă aveau şi arme. Arme adevărate, nu-mi venea să cred. Au forţat uşa, au spart-o. Noi, copiii, ne strânseserăm gălăgioşi. Dar oamenii în uniformă ne-au gonit, ameninţându-ne că, dacă nu plecăm de-acolo, ne bagă la-nchisoare. Am fugit. Totuşi, nu ne-am lăsat, am privit prin gard. După ce au deschis cu forţa uşa, stricând-o, au dat năvală în casă. Toţi, zece-cinşpe, câţi erau. N-aveam idee ce-au făcut acolo. Au zăbovit ceva timp înăuntru, vreun ceas-două. Noi îi pândeam, curioşi nevoie mare. Dar nu ne-am dumirit ce era cu ei şi ce căutau. Abia după aia, acasă, m-a lămurit tot tata: făceau percheziţie, umblau după nişte documente care, vezi Doamne, s-ar fi aflat acolo, ascunse de proprietarul casei, ofiţerul arestat. Habar n-am dac-au găsit ceva. Însă, ceva formidabil s-a petrecut. Oamenii ăia cu chipurile lor încruntate au plecat şi au lăsat uşile date la perete, s-ar putea spune, doar unul dintre ei a rămas, de pază, cum ar veni. Însă ăsta a stat cât a stat în faţa uşii şi pe urmă, răpus de oboseală, s-a dus într-una din încăperile umbroase ale casei şi s-a culcat. De ce să mai păzească el casa, şi de cine, că doar nu-ndrăznea nimeni să se apropie de locul acela, când pe acolo trecuseră forţele de ordine. În schimb, noi, copiii, nu ştiam de pericol şi de ameninţare. Şi, cum a dispărut gardianul, ne-am strecurat păşind uşor şi am intrat în spaţiul interzis atât de enigmatic. Am trecut, ţinându-ne respiraţia, chiar pe lângă camera unde dormea dus omul în uniformă, sforăind fără grijă şi asurzitor. Oho, a meritat efortul! Niciodată n-am mai văzut o casă care să arate astfel: totul era răvăşit, cu susul în jos. Nu ne vena să credem când vedeam ce stricăciuni făcuseră oamenii aceia în câteva ceasuri. Însă cel mai mult ne-a uimit o încăpere plină de cărţi. Era o încăpere mare, avea pereţii tapetaţi cu o mulţime de rafturi pentru cărţi. Iar toate volumele din bibliotecă fuseseră scoase şi aruncate alandala pe jos. Cărţi minunate, fel de fel, unele cu poze, frumos colorate, altele doar cu coperte cartonate şi ilustrate atât de atrăgător că puteam să inventăm poveşti numai privindu-le, nici nu era nevoie să ştim să citim. Cred că se adunase vreo jumătate de metru în înălţime de cărţi care acopereau toată suprafaţa camerei. Păşeam pe ele, ne afundam între cărţi, parcă intrasem în apele unei mări ciudate, făcute din volume, din litere de tipar scrise cu tuş negru şi din poveşti. Am luat în mână un volum şi pe urmă încă unul şi le-am mângâiat cu gingăşie, cu o afecţiune neobişnuită. Aş fi vrut să am eu toate acele cărţi, să le păstrez cu grijă şi să le citesc pe toate şi să-mi intre în cap tot ce conţineau ele, să mă îmbogăţesc cu înscrisul lor miraculos. Atunci am avut prima oară sentimentul puternic şi irecuzabil că paradisul aşa trebuie să arate, ca o mare de poveşti pe hârtie în care te adânceşti şi înoţi fericit, paradisul aşa trebuie să arate, iar eu tocmai pătrunsesem în el. Sigur, în ziua următoare şi-au făcut apariţia alţi câţiva oameni, tot de-ăia în uniformă, doi dintre ei au meşterit ceva la poartă şi la uşă, le-au închis bine şi apoi tăcerea s-a lăsat iarăşi peste casa aceea magică, plină de taine. Ah, am uitat să-ţi spun că lipsa de acasă a stăpânilor acelei gospodării ne aducea tot nouă, copiilor de pe stradă, un beneficiu nemaipomenit. În curtea casei părăsite, despărţită doar printr-un gard de curtea casei unde locuiam noi cu chirie, creştea un cireş grozav, care făcea nişte cireşe pietroase, uriaşe, cu un gust minunat. În fiecare început de vară, ne urcam în pomul acela şi îl luam în stăpânire. Nu ne lăsam până nu terminam fructele extraordinare.

Iacob Grima marchează încheierea poveştii luând paharul cu apă şi înmuindu-şi buzele în el. Apoi, soarbe şi din paharul cu votcă.