Relatare despre moartea mea

(fragment din romanul cu acelaºi titlu, în curs de apariþie la Editura Polirom)

Capitolul XII

Unde îl cunoaºtem pe Adrian Fornea

1.

Adrian Fornea ar fi tebuit sã ia o piatrã în gurã. Cãlãtorea întâia datã peste ocean, în Canada ºi tot întâia datã urca într-un avion. În strãinãtate fusese, dar numai în Europa ºi niciodatã cu avionul. Prima lui ieºire din þarã se petrecuse demult, în vara lui ‘91, era un puºtiu atunci, tocmai împlinise doisprezece ani. Trecuse atâta vreme dar îºi amintea cu precizie totul, pânã la cele mai mici detalii. Îl marcase aceastã primã vizitã în strãinãtate. Cu un autobuz, cei mai buni elevi din oraºul lor au fost duºi în vacanþa de varã, o sãptãmânã, la Viena. Grupul era condus de un consilier de la primãrie care îi fãcea ochi dulci profesoarei de fizicã, delegatã de inspectoratul ºcolar sã-i însoþeascã. Mai ales consilierul era un personaj de neuitat. Bãdãran, încântat de sine ºi sigur pe sine, avea acea siguranþã netulburatã pe care þi-o dã numai ignoranþa. Cu o guºã ca­re-l fãcea sã semene cu un curcan, transpirat tot timpul, vorbind tare, prezentându-se peste tot pe sine cu aceastã formulare ineptã: Sunt domnul (rostea apãsat, într-un fel inimitabil cuvântul „domnul”) Sinescu, consilier cu probleme de educaþie ºi culturã  la primãria municipiului X, de parcã toatã lumea, vameºi, poliþiºti ºi hotelieri strãini erau obligaþi sã înþeleagã româneºte ºi sã ºtie de existenþa bietului lor oraº X.

În Ungaria, pe ºoselele impecabile, apãrea mereu o tãbliþã indicatoare pe care scria: Pihenõhely. Sinescu, exasperat, a rezistat cât a rezistat ºi pânã la urmã a izbucnit: Pihenõhely, Pihenõhely, ce dracu, domne, nu mai ajungem odatã în localitatea asta, ne-nvârtim în loc?!... Profesoara de fizicã l-a corectat jenatã: Pihenõhely înseamnã popas, nu e numele unei localitãþi. Aaaa!, a fãcut Sinescu, aºa da, mãi frate, pricep!...

Pe autostradã, într-o parcare, era o toaletã ºi tot Sinescu a pãþit ceva penibil-comic: a intrat, ºi-a fãcut nevoile ºi n-a gãsit rezervorul sã tragã apa. A povestit la tot autobuzul: Bã, ãºtia n-au rezervor de apã la veceu. De data asta l-a lãmurit ºoferul autobuzului: Apa se trage singurã dupã ce închideþi uºa toaletei, e obligatoriu sã închideþi uºa. A, ºi pesemne eu am lãsat-o întredeschisã, a comentat senin consilierul.

Când au ajuns în mica pensiune de la marginea Vienei, Sinescu a cerut ºoferului sã-i facã rost de mici, avea poftã de mici la masa de prânz ºi a vrut neapãrat sã vadã la televizor meciul de fotbal dintre echipa din oraºul nostru ºi o mare echipã din capitalã, un meci din Cupa României. ªoferul i-a explicat morocãnos cã ãºtia pe-aici n-au mici ºi nici nu se prinde la televizor TVR-ul, iar în gând l-a înjurat vârtos: Ce tâmpit fãrã pereche!...

Problemele lui Sinescu nu s-au terminat atunci: s-a încurcat cu duºul care n-avea robinet ca duºurile noastre, ci o manetã de care a tras cu toatã puterea lui dar n-a reuºit sã facã sã curgã apa. Nici geamul n-a ºtiut sã-l deschidã, era cu ceva care se chema „termopan” ºi avea ºi el o manetã afurisitã care se miºca aiurea ºi nu asculta deloc de dorinþele lui Sinescu. În rezumat, Sinescu a fost dezamãgit la culme de Viena ºi abia aºtepta sã se întoarcã la ei acasã, sã mãnânce o ciorbã de burtã, o fasole cu cârnaþi ºi, în sfârºit, niºte mici usturoiaþi ca lumea ºi sã bea bere pe sãturate.

Dar el, Adrian, a fost cucerit de tot ce a vãzut. Era pe atunci preocupat de o propoziþie pe care i-o spuse tatãl sãu: Încearcã sã-i iubeºti de semenii tãi ca pe tine însuþi.(Curând avea sã afle cã, fãrã acel încearcã, acest îndemn reprezintã chiar o poruncã din Sfânta Scripturã.) Chiar în excursia aceea se strãduia sã-ºi asculte tatãl ºi sã-i iubeascã pe toþi cei din jur. Însã cum sã-l iubeascã pe unul ca Sinescu? Oricât se chinuia, nu izbutea.

Adrian bãnuia cã însuºi tatãl sãu are probleme sã respecte învãþãtura asta. Era inginer, un inginer bun ºi rãmãsese fãrã slujbã o vreme, fiindcã fabrica din oraºul lor se închisese ºi apoi o cumpãrase unul Paliu, un ºmecher ºi jumãtate, care o vindea bucatã cu bucatã, utilaje, clãdiri, anexe, terenuri ºi se lãuda cã numai pãmântul de sub fabricã în câþiva ani o sã facã o avere. Cum sã-l iubeascã tatãl sãu pe Paliu ca pe sine însuºi? Nu, nu, Adrian nu credea cã tatãl sãu e în stare de aºa ceva ºi nici nu era drept! Tatãl sãu îºi gãsise repede o slujbã, dar chiar ºi un copil ca el observa uºor cã e o slujbã sub demnitatea lui, tatãl sãu cãuta sã nu-ºi piardã echilibrul ºi sã nu-i lase pe el ºi pe mama sã vadã cã are probleme, dar era clar cã nu o duce bine, se deplasa cu aceeaºi Dacie pe care o avea dinaninte de naºterea lui Adrian, purta aceleaºi cãmãºi cu mâneci scurte spãlate ºi rãs-spãlate pânã se decoloraserã de nu le mai ºtia nimeni culoarea adevãratã, da, da, tatãl sãu era trist ºi obosit, probabil îi venea foarte greu sã-ºi iubeascã toþi semenii ca pe sine însuºi.

Din prima lui cãlãtorie peste hotare, Adrian a înþeles, cu mintea lui de copil, cã alþii construiserã plini de ambiþie, frumos ºi parcã fãrã moarte, în vreme ce ei, în þarã, ce pãziserã, dormiserã, parcã fuseserã plecaþi, absenþi?! Vãzând diferenþa, de la drumuri ºi pânã la case, locuinþe, magazine, palate, lui Adrian i-au dat lacrimile ºi s-a jurat cã el va munci serios ºi va cãuta sã facã ceva de care sã nu-i fie niciodatã ruºine atunci când va fi pus în situaþia sã se compare cu alþii.

În anii liceului s-a þinut de promisiune: a învãþat temeinic, a cãutat adevãrul, ºi-a dat silinþa sã nu-ºi dezamãgeascã tatãl, cãlãuzit de acel Iubeºte pe aproapele tãu ca... 

În jur însã lucrurile nu mergeau bine. Bãlteau. Niciun proiect ambiþios, nicio iniþiativã cu adevãrat importantã. Parcã toþi locuitorii oraºului lor erau amorþiþi ºi transportaþi în altã lume, rupþi de restul Europei. Se mulþumeau cu puþin, cu nimic parcã, îºi duceau viaþa legaþi la ochi, prostiþi de unul ºi de altul. La un moment dat, au fost probleme cu alimentarea cu apã ºi un primar a avut ideea sã rezolve treaba sãpând din loc în loc puþuri de unde se scotea apã învârtind o manivelã, iar manivela punea în funcþiune un cablu de care era legatã o gãleatã. Toate fãcute din metal ºi vopsite dement, în verde praz. Oamenilor le plãceau, oricum nu se arãtau deranjaþi de hidoasele mecanisme. Apoi au apãrut probleme cu încãlzirea apartamentelor, era prea scumpã ºi tot mai mulþi dintre locuitorii oraºului s-au decuplat de la reþeaua de termoficare, ºi-au montat în case godinuri, iar coºurile le-au scos pe geamuri. Nici asta n-a scandalizat pe nimeni. Toþi pãreau sã se împace cu orice situaþie, oricât de rea. Adrian era elev în ultimul an de liceu când un candidat la Primãrie a promis în campanie, cu mâna pe inimã, cã el va transforma municipiul lor într-un oraº mai frumos decât Praga ºi Roma la un loc. O declaraþie mai idioatã decât asta Adrian nu putea sã-ºi închipuie. Era ca ºi când cineva
ºi-ar propune, prin voinþa sa, sã nascã un copil nu în nouã luni, ci în cinci luni sau în douã. Adrian a fost sigur cã individul se va face de râs ºi va pierde alegerile. N-a fost aºa. Le-a câºtigat. Ce s-a ales din promisiunile lui? A schimbat toþi stâlpii de iluminat din oraº în bunã stare dar hidoºi, cu alþii la fel de hidoºi. S-a vorbit pe la colþuri cã, din afacerea asta,
i-a rãmas un comision uriaº, s-a îmbogãþit. Lumea doar a vorbit, cã de schimbat nu l-a schimbat. A fost ales pentru încã un mandat. Acum avea de gând sã construiascã în oraºul lor sudic, în care nimeni nu a practicat vreodatã ciclismul, un mare velodrom.

Asta fiind situaþia, Adrian s-a bucurat când a pãrãsit oraºul ºi a mers la Bucureºti, la facultate. Ajunsese sã-ºi formuleze cu limpezime un adevãr de care era convins: Sistemul este blocat, dacã încearcã sã realizeze ceva ca parte a sistemului, ca rotiþã în angrenajul colectiv, n-are sorþi de izbândã. Nu trebuie sã mizeze pe sistem, ci doar pe sine însuºi, pe calitãþile sale, tot ce poate face sã facã el ca individualitate. Chiar în competiþia cu alte þãri, singura noastrã ºansã e sã concurãm acolo unde e vorba de calitãþile personale, de înzestrarea naturalã a unuia sau a altuia. Drumurile sunt proaste, oraºele sunt înapoiate, industria e la pãmânt, la fel turismul, n-avem o tradiþie a traiului civilizat, în schimb, în întrecerile interpersonale se poate anula handicapul, unde e vorba de talentul, de efortul, de ambiþia fiecãrui individ: în sport, în muzicã sau în artele plastice, acolo putem fi egalii altora sau primii, fãrã complexe, Brâncuºi, Nadia...

Adrian a terminat liceul ca ºef de promoþie ºi s-a gândit serios ce studii sã urmeze. Fusese bun la toate, de la literaturã ºi matematicã, pânã la limbi strãine ºi desen. A practicat ºi diverse sporturi, dar ºi-a cântãrit cu luciditate propriile limite. S-a întrebat fãrã sã se amãgeascã în ce domeniu ar fi în stare sã atingã excelenþa. Ar fi vrut sã fie scriitor sau artist plastic, dar ºi-a dat seama cã nu e destul de talentat pentru niciuna dintre aceste arte astfel încât sã obþinã performanþa, întâietatea. I-ar fi plãcut apoi sã studieze informatica, sã conceapã reguli, coduri, dupã care sistemele sã funcþioneze optim, nu alandala, aºa cum se întâmpla în viaþa realã. Dar nici în acest domeniu nu s-a considerat capabil de performanþe considerabile... ªi atunci a ales sociologia.

Studii strãlucite, iarãºi ºef de promoþie. Când ºi-a luat licenþa, în urmã cu doi ani, avusese mai multe propuneri de slujbe: sã lucreze la un institut de sondare a opiniei publice, la un ziar de mare tiraj ºi la o firmã de publicitate (la toate colaborase în timpul studenþiei câºtigând destui bani ca sã se întreþinã singur, sã nu-i mai împovãreze pe pãrinþii sãi). A refuzat ºi a ales, cumva neaºteptat, firma asta de detectivi. O înfiinþase fiul unui profesor american de origine românã, ceva serios. De altfel, mai mulþi absolvenþi valoroºi de la psihologie, de la informaticã, între care ºi fata de care era el îndrãgostit, optaserã pentru meseria asta.

Adrian ºi-a propus sã rãmânã aici pânã la maximum treizeci de ani.  Motivaþia opþiunii sale? Poate se trezise în el nostalgia jocului, a unui mod copilãros de a înþelege existenþa, vai, el, care pe toatã perioada copilãriei ºi a adolescenþei, nu-ºi îngãduise prea multe momente de relaxare, fusese atunci riguros, matur, o luase înaintea vârstei, hotãrât sã munceascã pentru a se desãvârºi. Apoi, i se pãrea cã meseria asta îl apropie de adevãr. Þinea sã-ºi consacre primii ani de carierã aflãrii adevãrului ºi punerii în practicã a dreptãþii. Într-un fel, sã fii detectiv era o meserie care avea ºi ceva din meseria de scriitor sau de pictor: în fond, el îºi prelungea viaþa, trãia viaþa altora, ca-n literaturã, ca-n artele plastice, urmãrea niºte personaje ºi se confunda cu ele. Dupã cum noua slujbã avea în ea ºi ceva din cealaltã profesie la care visase, cea de informatician: ºi aici se ocupa de regulile dupã care funcþioneazã anumite sisteme, concret – sistemul viu, social, iar când aceste reguli nu erau respectate el intervenea, corecta traiectorii umane.  

2.

Privindu-l, nimeni n-ar fi zis cã tânãrul acesta se afla pentru prima datã într-un aeroport ºi tot pentru prima datã urca în­tr-un avion. Era lipsit de trac, era îmbrãcat fãrã cusur, pãºea elegant, dezinvolt, vorbise civilizat cu controlorii vamali ºi apoi, în englezã, cu însoþitoarea de zbor.

Adrian Fornea se instalã pe locul sãu în aparatul uriaº ºi aºteptã liniºtit sã decoleze. Închise ochii. Nu uitase niciodatã în aceºti ani îndemnul din copilãrie. Mereu încercase sã-ºi iubeascã aproapele, mereu cãutase adevãrul ºi mereu cãutase sã facã lucrurile serios, sã se comporte corect în orice împrejurare, sã se desprindã de non-modelul din copilãria sa, acel Sinescu, care-l fãcuse sã se ruºineze într-atât de tare încât atunci, demult, îi dãduserã lacrimile ºi fusese silit sã ºi-le ºteargã pe furiº.

În timpul zborului avu rãgazul sã se gândeascã la multe, la pãrinþii sãi, la oraºul sãu, la ce turnurã luase viaþa sa din cauza acestui caz încredinþat de doamna Anne Wellington, caz la care lucrase cu pasiune. Adevãrul e cã-l frãmânta o întrebare ºi nu gãsea un rãspuns mulþumitor. De ce îl chemase doamna Wellington în Canada sã-ºi prezinte raportul final la cazul respectiv, când ar fi putut foarte simplu ºi logic sã i-l expedieze el din România, prin e-mail, aºa cum tot prin internet doamna Wellington plãtise întreg onorariul cãtre firma de detectivi ºi îi trimisese toate înformaþiile, toate datele legate de caz, pe care le deþinea.

Probabil, dincolo de raportul sec, doamna aºtepta de la el niºte clarificãri care nu se pot face decât direct sau, poate, invitaþia în Canada reprezenta în ochii ei un bonus acordat lui fiindcã dusese la bun sfârºit cazul...

3.

Patricia se întorsese de trei zile din Europa, singurã, dupã moartea tragicã a lui Anne. La sfârºitul anului trecut, înainte de a porni în cãlãtoria nebunã prin Europa, renunþase la studioul ei din centrul oraºul ºi se mutase la Anne, în apartamentul de pe Yongee Street: atunci pasul ãsta i se pãruse ceva grozav, un triumf nemaipomenit, era semnalul cã, în fine,  Anne o accepta alãturi de ea, necontenit, în intimitatea ei.

 Asta se chema acum casa ei. ªi constata cã îi e cu neputinþã sã locuiascã aici dupã dispariþia lui Anne ºi cã trebuie urgent sã-ºi ia tãlpãºiþa, urgent. Însã era încã sub ºocul cumplitei întâmplãri ºi de aceea nu gãsea puterea sã înceapã sã-ºi caute altã locuinþã. Vegeta, se simþea amorþitã, mai mult moartã decât vie, nu se putea obiºnui cu gândul cã Anne nu mai e, nu ºtia cum va supravieþui acestei pierderi, dar îºi dãdea seama cã trebuie cumva sã se punã în funcþiune ºi sã caute casã, locul ãsta e insuportabil, totul aici vorbeºte despre Anne, despre Anne care nu mai e.

A sunat telefonul. Mai sunase ºi zilele trecute în câteva rânduri ºi Patricia nu rãspunsese. Cui sã rãspundã ºi ce sã spunã?

Nici acum n-a avut de gând sã rãspundã. Dar de data aceasta apelul era insistent, enervant. Ameþitã, Patricia s-a îndreptat spre aparat, voind sã-l tragã din prizã. În ultima clipã însã, contrar intenþiei sale, a ridicat receptorul ºi a rostit: Alo.

La celãlalt capãt al firului, o voce plãcutã s-a prezentat în englezã. Bunã seara, sunt Adrian Fornea, cu doamna Wellington aº dori sã vorbesc.

Fornea, cine e Fornea ãsta, unde am auzit numele ãsta? ºi-a spus  Patricia precipitatã, ºi surprinsã, ºi abulicã(de când se întorsese din Europa, fumase întruna iarbã...). A, e tipul angajat de Anne!..., s-a dumirit ea.

Nu o puteþi întâlni pe Anne, a zis.

Atunci, poate mâine, a insistat bãrbatul.

Nici mâine nu e posibil.

Patricia a tãcut câteva clipe. Celãlalt tãcea ºi el fãrã sã închidã telefonul, parcã rugând-o sã-i explice ce se petrece.

Patricia s-a pomenit vorbind: Doar cu mine vã puteþi vedea, dacã doriþi.

ªi-au fixat un rendez-vous a doua zi, la orele zece dimineaþa, în barul hotelului unde stãtea românul.

4.

S-au recunoscut cu uºurinþã, parcã se ºtiau de mult. La prima privire, Adrian Fornea i-a lãsat o impresie deosebitã Patriciei. S-au aºezat la o masã. Adrian a întrebat-o ce doreºte. Un pahar cu apã. Un pahar cu apã a comandat ºi pentru el. Patricia i-a spus în câteva cuvinte, sec, îi fãcea rãu sã lungeascã vorba pe tema asta, cã Anne murise într-un accident. Vorbeau în limba englezã. Ea voia sã uite limba românã. Limba românã era ca un hãu, ca o prãpastie pentru ea, îi fãcea rãu s-o mai foloseascã fiindcã îi amintea de Anne, iar Anne era o ranã prea mare pentru ea, habar n-avea cum sã supravieþuiascã dupã toatã istoria asta ºi habar n-avea cu ce sã-ºi umple afurisita asta de viaþã.

Adrian Fornea ºi-a mãrturisit pãrerea de rãu, stupoarea, el se simþea penibil ºi bizar, bãtuse atâta drum chemat de doamna Wellington ºi doamna între timp murise!... A adus raportul despre  un caz  la care lucrase.

ªi acum ce sã fac cu el?

Mi-l lãsaþi mie, a venit replica Patriciei. ªi tot ea: Anne mai are obligaþii financiare faþã de dumneavoastrã?

Nu, nu.

S-au despãrþit imediat dupã aceasta. ªi-au strâns mâinile. Adrian Fornea era stânjenit, era confuz, era cuprins de un vertij teribil, el care þinea totdeauna totul sub controlul minþii sale. Se implicase mult, prea mult în acest caz ºi acest caz îl transformase pe el definitiv. Nu mai era un inocent. Ajunsese în tagma celor pe care îi dispreþuise. Ajunsese un vinovat fãrã scãpare. Ajunsese astfel, urmãrind cu obstinaþie binele, luptând sã respecte îndemnul tatãlui sãu: Iubeºte-þi aproapele...

5.

Dupã ce a rãmas singurã, Patricia a luat
            dosarul de plastic cu coperte albastre ºi l-a aruncat în primul coº de gunoi. Nu voia sã mai citeascã în limba românã, nu voia sã se mai încarce cu poveºtile despre Anne, asta i-ar fi fãcut rãu, rãu ca ºi când cineva ar fi rãsucit un cuþit printr-o ranã. Rãu. Insuportabil.

Simþea miros de clor, de benzinã ºi de hot-dog. Îi venea sã vomite. Trebuia cumva sã supravieþuiascã dupã toatã nebunia asta ºi trebuia cumva sã-ºi ºteargã tot din minte, dacã voia sã supravieþuiascã. Deºi mai degrabã s-ar cuveni s-o termine cu împuþita asta de viaþã.