La începutul acestui an am terminat de scris un roman – „Relatare despre moartea mea”. De atunci am þinut manuscrisul ºi tot timpul am simþit nevoia sã îndrept câte ceva: scene, traiectoriile unor personaje, semnificaþii sau, pur ºi simplu, fraze. (Mã stupefiazã autorii geniali care, dintr-o rãsuflare, toarnã în bronzul eternitãþii propoziþiile lor nemuritoare, fãrã sã mai revinã vreodatã asupra materiei verbale ieºite din peniþa lor desãvârºitã!) De curând, exasperat de aceastã tentaþie a mea aproape maladivã de a relua totul iarãºi ºi iarãºi, am hotãrât totuºi (cumva forþat..) sã pun punct/capãt încercãrii mele epice ºi, în fine, am predat manuscrisul Editurii Polirom. Mi s-a cerut sã scriu ºi un mic text pentru coperta a IV-a, o prezentare simplã, care sã stârneascã interesul potenþialilor cititori. Habar n-am cum s-ar cuveni sã sune un asemenea rezumat auctorial, oricum, mi s-a pãrut cã, în niciun caz, nu trebuie sã lipseascã un cuvânt anume – cuvântul poveste. Fiindcã aceasta e principala menire a autorului de proze – sã ofere poveºti „terifiante sau blânde”, o lume de poveºti. Aºadar:

Ce este „Relatare despre moartea mea”? Povestea unei frumuseþi autohtone care fuge din þarã cu puþin timp înainte de cãderea Zidului Berlinului? Povestea unor cupluri (Anne-Adam, Anne-Patricia, Anne-Naumescu, Anne-mama, Anne-bunicii) consolidate prin forme de magnetism foarte puternice ºi foarte diferite totodatã? Povestea exilului (real?) al unui român la Paris? Povestea unui manuscris misterios ºi al (falselor?) sale profeþii? Povestea unui cãlãu ºi a victimei sale? Povestea comunismului românesc ºi a post-comunismului imediat din acelaºi loc? Povestea unei sarcini imposibile (adevãrate sau închipuite...) ºi a pruncului însemnat care s-ar ivi astfel pe lume? Povestea despre felul insidios în care singurãtatea ºi eºecul sunt prezente în vieþile noastre, ne cuceresc ºi ne devasteazã? Poate cã da, toate acestea. ªi, în plus, ar putea fi o parabolã despre rãu. Rãul concret, rãul în istorie, rãul trãit de noi toþi.

***

Oricine organizeazã o manifestare literarã are aceastã problemã, aproape de nerezolvat: oricât de mare ar fi numãrul celor invitaþi sã participe e tot mai mic decât numãrul celor lãsaþi pe dinafarã: aceºtia se transformã, automat, în nemulþumiþi. Uniunea Scriitorilor, instituþie care încearcã sã se reformeze din mers, propune totuºi o soluþie, printr-o schimbare de atitudine: transformarea în gazde, în actori principali, în autori de evenimente a celor care erau doar invitaþi/sau, dacã termenul nu e prea tare, doar asistaþi/sau doar participanþi la evenimente fãcute de alþii. Forma concretã prin care se poate realiza aceasta este concursul de proiecte culturale iniþiat de USR. Uniunea Scriitorilor a hotãrât sã ofere finanþare celor care doresc sã organizeze evenimente. Nu existã nicio condiþionare pentru cei care-ºi prezintã proiectele, concursul este deschis oricãrei persoane sau oricãrei instituþii care are o idee bunã în domeniul culturii scrise ºi vrea s-o concretizeze. În felul acesta se produce o binevenitã schimbare de roluri: Uniunea trece în plan secund, ea face ceea ce se cade sã facã – gãseºte, pune la dispoziþie resursele financiare, creeazã cadrul ºi îi lasã sã evolueze, îi aºazã în prin plan pe cei care trebuie sã fie protagoniºti, membrii Uniunii ori alte persoane capabile de oferte culturale viabile. Este, cred, o importantã schimbare de accent.

***

Zilele trecute, admirabila doamnã Libuse Valentova mi-a luat un interviu pentru o revistã din Praga. Îmi iau îngãduinþa sã reproduc aici una dintre întrebãri ºi rãspunsul meu:

„L.B.: Dacã nu mã înºel, dintre oraºele europene vã atrag cel mai mult cele din Europa Centralã, de exemplu Viena, Praga ºi Dresda. Ce înseamnã pentru dv. acest spaþiu supranumit Mitteleuropa? Dupã pãrerea unor intelectuali (printre români ar fi vorba de Cornel Ungureanu ºi Norman Manea) este un fenomen real ºi continuu, dupã alþii aceastã noþiune istoricã nu mai are sens.

G.C.: Chiar dacã s-a consumat modelul istoric care a produs-o, chiar dacã nu mai funcþioneazã la modul explicit, declarat, programatic, ideea de Mitteleuropa culturalã existã ca realitate difuzã, ca prezenþã implicitã, ce genereazã, printre altele, ºi o anumitã stilisticã a locuirii, un anumit tip de oraº: e vorba despre un oraº în care respectul pentru regulã ºi geometrie, pentru lucrul fãcut temeinic a creat o formã de monumentalitate din ce în ce mai impresionantã ºi mai de apreciat azi, când derizoriul, efemerul, kitschul se lãbãrþeazã pretutindeni.

Aveþi dreptate, sunt atras de cele trei oraºe pomenite. (Þin însã sã vã mãrturisesc, într-o parantezã, cã sunt un vicios al cãlãtoriei ºi cã sunt atras de nenumãrate locuri din Europa ºi nu numai! Uneori, motivele pentru care îmi place un loc sunt exact opuse celor pentru care îmi place altul…). ªi, într-adevãr, sunt atras de ele fiindcã aparþin acestui spaþiu cultural, Mitteleuropa, dar relaþia mea cu un oraº este totdeauna strict personalã. Mã îndrãgostesc de un oraº ca de o femeie. De pildã, ºi dumneavoastrã ºtiþi asta, sunt îndrãgostit de Praga. Iubirea nu se explicã. Totuºi, probabil, ataºamentul meu faþã de Praga se datoreazã tocmai acelei dimensiuni care iese din orizontul de aºteptare: acest oraº, pe lângã monumentalitatea tipic central europeanã, te surprinde ºi printr-o poezie numai ºi numai a sa, puternicã, rãscolitoare, în acelaºi timp luminoasã ºi melancolicã. Ori, poate, ataºamentul meu faþã de Praga e legat de stãrile sufleteºti pe care le-am avut când am vizitat acest oraº...”

O precizare: Cele trei oraºe minunate, dar ºi altele, le-am vizitat în vara aceasta, împreunã cu un grup de prieteni. Dar ca sã te bucuri de ele ai de trecut printr-o grea, foarte grea ºi primejdioasã încercare: sã strãbaþi drumurile din þarã spre frontiera de vest! E într-adevãr o probã teribilã sã izbuteºti sã ieºi din þarã (dar ºi sã intri în ea...). ªoselele care ne leagã de Europa de fapt ne despart fatal de ea. Drumul prin Deva, Sibiu ºi Valea Oltului e cât de cât practicabil, dar e ºi absurd de aglomerat. ªi cum sã nu fie, dacã el (drum provincial, cu douã benzi înguste, strecurându-se prin sate cu cãruþe ori chiar cu cirezi medievale...) e obligat sã preia traficul de pe atâtea autostrãzi europene: e imposibil, cum e imposibil ca apa dintr-o mare sã încapã, printr-o pâlnie, într-o sticlã.

Cât despre cealaltã rutã, prin Timiºoara, Turnu Severin, aceasta chiar e o întrupare a coºmarului. Porþiunea de la Caransebeº pânã la Orºova nici nu se mai poate numi drum. Ea ar trebui urgent închisã, ºtearsã de pe hartã. Deocamdatã, camioane sau automobile scumpe, „Dacii” ºi autobuze se târãsc, ºi anul acesta, ca ºi acum un an, ca ºi acum doi ani, pe acest drum ireal, într-o imagine (de o forþã nemaipomenitã!) a delãsãrii, a neputinþei noastre naþionale. Politicienii, în loc sã rostogoleascã vorbe goale în dispute inepte la televizor, ar trebui sã se mute toþi aici ºi sã-l asfalteze. Acest drum dinãuntru face mai mult rãu þãrii decât o sutã de duºmani dinafarã.