Ca autor de romane sunt preocupat până la obsesie de descoperirea defectelor ce pot apărea în construcţia mea narativă. ( Ceea ce înseamnă, de fapt, un fel de a afirma voalat că mă obsedează perfecţiunea textului? Nu, nu, e prea mult spus...). De aceea, manuscrisul romanului meu recent „Relatare despre moartea mea”, înainte de a-l preda editurii, l-am dat la citit unor apropiaţi, pe care i-am ales astfel încât fiecare dintre ei să reprezinte o instanţă în care cred şi fiecare dintre ei să aibă o grilă de lectură diferită de a celorlalţi. Tuturor le-am cerut acelaşi lucru, să-mi semnaleze erorile. Cineva dintre cei solicitaţi, o persoană pe care o preţuiesc, a refuzat, motivând că sunt „un autor consacrat” şi nu are cum să-mi dea sfaturi, ce, de pildă, eu îl văd pe un Preda în situaţia asta, cerând cuiva părerea despre un roman al său, înainte de a-l publica?!... Desigur, am luat replica aşa cum se cuvenea, ca pe o ironie. Dar cred în continuare că nu numai unul ca mine, ci şi Preda, sau Breban, sau orice alt autor, oricât de impunător ar fi, are nevoie în absolut de o asemenea operaţie de cântărire, de evaluare a romanului său. Oricine aţipeşte, iar o privire dinafară, atentă, poate găsi imperfecţiuni ce scapă ochiului în mod inevitabil părtinitor al autorului.

De aceea iau foarte în serios şi cronicile literare care întâmpină o carte, le consider un soi de oglinzi în care te răsfrângi, ele te ajută să te măsori corect. Acum, după ce am citit cam o duzină de comentarii la „Relatare...”, pot mărturisi prima impresie, care nu iese din aşteptări: laudele m-au bucurat, părându-mi-se logice şi meritate, iar criticile nu mi-au picat bine.

Dincolo însă de această reacţie (doar pe jumătate serioasă, pe jumătate în glumă...), le mulţumesc tuturor criticilor mei (Am putut constata, între altele, pe propria piele, cât de buni sunt tinerii critici literari!...). Respect toate opiniile critice, în frunte cu cele nefavorabile. Regula jocului e simplă: scriitorul are dreptul să publice orice, o năzbâtie sau o capodoperă, iar criticul are dreptul să exprime orice părere, inclusiv dreptul de a se înşela în judecata sa, fără ca vreuna din părţi să se supere. Pe lângă elogii, am avut parte de rezerve critice exprimate cu inteligenţa argumentelor şi cu onestitate şi le iau în seamă cum se cuvine. Exemplu: anumite situaţii epice sunt prea controlate de autor ( altfel zis, se simt „firele” de care trage păpuşarul, adică autorul) şi asta e supărător; apoi vocile diferitelor personaje seamănă între ele (deşi, de la bun început, mi-am propus şi m-am străduit să le diferenţiez, se vede treaba că n-am reuşit) etc. Dar există şi o categorie de critici pe care le resping. Exemplu: cele construite pe o premisă falsă – criticul afirmă ceva care nu e adevărat (de pildă că un anumit personaj, ştie el, criticul, n-ar face un anumit gest la un moment dat) şi pe baza acestei presupuneri îţi anulează tot eşafodajul epic, te acuză de câte-n lună şi-n stele. Sau cele care nu ţin cont de intenţia autorului, de arta lui literară prezentată explicit în varii prilejuri şi afirmată implicit în toate cărţile sale: tu vrei să scrii proză fantastică şi criticul, neinformat şi grăbit, îţi reproşează că nu scrii proză realistă, tu crezi în romanul palimpsest, cu mai multe straturi succesive de semnificaţii, cu miză multiplă şi el te judecă nemilos că de ce nu scrii cuminte, ca la şcoală, numai roman de moravuri sau numai roman de observaţie psihologică. Ceea ce e ca şi cum l-am certa pe Ionesco, vai!, că nu scrie ca Ibsen, sau pe Borges că e diferit de Rebreanu, sau e ca şi cum am vitupera portocala pe motiv că de ce nu e prună. Acest gen de critică, recunosc, mă deranjează profund, sunt alergic la ea. E vorba, în fond, de o falsă critică. În schimb, repet, pentru adevărata critică am tot respectul. Adevăraţii critici sunt, din punctul meu de vedere, coautorii preţioşi ai romanelor mele.