Povestea unei cărţi viitoare

Am relatat de curând undeva felul cum am început să scriu această carte care are deja un titlu - „Fragmente din năstruşnica istorie a lumii de gabriel chifu trăită şi tot de el povestită”. Reiau istoria aici. S-a întâmplat să ajung într-o ţară străină, departe la propriu şi la figurat de universul de-acasă: în comparaţie cu el, spaţiul acela nou se adeverea a fi foarte diferit, aş zice pe dos, ca mentalitate/ cultură/ obiceiuri, iar clima era neprietenoasă; eram singur acolo, aveam o droaie de timp liber şi mi-l petreceam mai cu seamă în camera de hotel unde aparatul puternic condiţiona aerul, făcându-l respirabil. Aveam laptopul cu mine şi încercam să scriu versuri pe care le găseam cu totul neizbutite. Ca acestea:

,, O voce îmi şopteşte hai zboară şi-ntr-adevăr/ din umăr îmi cresc un fel de aripi/ ele bat fâl-fâl şi mă ridic/  dar nu mă-ndrept spre cer.’’

Sau ca acestea:

,, Moartea ia felurite chipuri şi e prezentă pretutindeni, nu poţi scăpa de ea,/stă lipită de tine, se face umbra ta,/  te aşteaptă. E sigură că-ntr-o bună zi (pentru ea, bună...)/ o să se răzbune. Dar până atunci umilişte-o, râde-i în nas,/ pune-i zgarda, închide-o într-o cuşcă şi poart-o după tine/ prin târg, ca la bâlci, lasă cetăţenii să se distreze pe seama ei şi cu/ fructe  borşite s-o lovească, ah, caraghioasă/maimuţică prefăcută. Închide-o/ într-un cub transparent de sticlă/ şi las-o să aţipească acolo. Tu ai altceva de făcut: deocamdată,/ trăieşte-şi eternitatea. Ai şi tu hărăzite clipele tale de eternitate. Numele tău şi chipul tău sunt înscrise/  pe ele, trăieşte-ţi eternitatea. Intră în apa ei limpede,/primitoare care seamănă cu marea egee/ în iunie, la stagira. Intră, trăieşte-ţi eternitatea,/ bucură-te, mergi până la capăt/ şi s-ar putea ca după aceea moartea, afurisita dracului, să nu mai aibă nicio/ putere asupra ta,/ să nu-ţi mai facă niciun rău.’’

Începusem, aşadar, să mă gândesc la moarte. Cumva firesc, ţinând cont de condiţiile date: singur, parcă suspendat în vid, desprins de tot iureşul de acasă (stresant, e drept, dar având însuşirea să mă ţină în priză, viu...) şi cu uriaşe dificultăţi de a mă acomoda cu acest spaţiu aproape incomprehensibil. Această incomunicare cu tot ce era în jur m-a silit să-mi îndrept atenţia, mai mult decât de obicei, asupra propriei mele persoane. Şi astfel am pornit într-o călătorie interioară, o explorare cumva la întâmplare prin memoria mea. Eram curios să văd ce s-a mai păstrat şi dacă are vreo valoare. Iniţial, am crezut că doar voi crăpa uşa spre teritoriul acela şi voi face câţiva paşi. Apoi călătoria m-a prins şi am mers tot mai departe. Mi-am dat seama: în mine stă îngropată o lume aidoma unei monede de aur în pământ. Cum s-o reînviez? Oamenii săi au fost uitaţi de tot, cuvintele lor au fost uitate şi ele, chiar şi eu le-am uitat, erau cuvinte aşa şi aşa, amestecate, precare/nesigure, adeseori de doi bani, ca şi vieţile lor. Iar eu trebuie să reclădesc  lumea aceea pierdută, s-o reclădesc din cuvinte care nu se trec.

Am adunat ce am găsit şi am purces să reînsufleţesc lumea pierdută, o lume foarte particulară, foarte a mea, o lume care, insist, nu mai exista niciunde şi nicicum decât, astfel, fragmente, cioburi, firimituri, în mintea mea, în sufletul meu. Ce cuprinde cartea? Sentimente, senzaţii, întâmplări mici în sine dar pentru mine de importanţă cosmică, spaime, obsesii, persoane preţioase şi uitate ce s-ar cuveni transformate în personaje memorabile, istorie trăită dureros, pe propria piele, excursii în regiunea umbrită a subconştientului (sau numai tatonări neiscusite ale sale), confesiuni  despre ceea ce ca regulă e de nemărturisit, şi altele, şi altele, toate creionate, aduse în limbaj prin nişte desene în stil naiv. Nu prea sunt în stare cum şi unde să încadrez textele astea, ele nu sunt propriu-zis proză, nici poezie ca în manual, nici eseu sau memorialistică
de-adevăratelea, sau sunt şi proză, şi poezie, şi eseu-amintiri. Dacă ar fi să le caut principalul atribut, ele sunt nişte texte în care mă despovărez, mă spăl de convenţii, de artificii literare, acelea care, de dragul expresivităţii, deformează, mistifică mesajul, adevărul de profunzime al unui ins. Bine, dar sinceritatea nudă/absolută nu există, iar dacă mizez pe sinceritatate
nu-mi asum un risc distrugător de mare, acela de a fi caraghios, de a sfârşi înghiţit de ridicol? Poate că da, însă merită să mi-l asum. Asemenea texte ar putea deveni ceea ce pătrunzător remarca de curând un prieten: „un raport către Dumnezeu”, un raport cu care fiecare dintre noi suntem datori.