Dacă intri cu maşina în ţară venind din Vest şi vrei să ajungi la Bucureşti prin Timişoara - Craiova, ai o uriaşă problemă: pe o porţiune considerabilă a sa, Caransebeş – Orşova, drumul este un calvar şi nici nu se mai poate numi drum. Această şosea trece drept drum european, una dintre puţinele căi care, teoretic, ne leagă de Europa Occidentală şi de zona Balcanilor. În realitate însă, situaţia e mai rea decât în visele cele mai negre. Trebuie să ai un gust maxim al auto-distrugerii ca să te încumeţi pe acolo.

În condiţii logice, ar fi scandalos chiar şi dacă drumul în cauză s-ar fi stricat ieri şi azi n-ar fi fost imediat reparat ori închis. Dar el este în halul acesta de ani şi ani de zile şi nu se schimbă nimic. Tocmai faptul acesta mi se pare incalificabil şi de neînţeles: felul cum ne împăcăm cu anormalitatea mizeriei, lipsa noastră de reacţie, neputinţa noastră funciară de a ne revolta şi de a îndrepta lucrurile, delăsarea noastră depăşind orice închipuire.

Eşti cu atât mai şocat de ce întâlneşti cu cât tocmai ai străbătut ţări occidentale şi ţara vecină, Ungaria, aşadar, vrând-nevrând, ai în minte un termen de comparaţie umilitor pentru tine ca român: acolo şoselele sunt şosele, acolo este totul curat şi ordonat, nu ca aici, unde te izbesc improvizaţia şi precaritatea, iar drumurile stau gata să se destrame, suferind parcă fatidic de sindromul Meşterului Manole, al deszidirii.

Duşmani de-ai noştri, în cazul în care-i avem, ar fi trebuit să plătească pe cineva cu bani grei ca să ne pricinuiască necazuri şi să ne strice imaginea şi sunt convins că
n-ar fi reuşit aşa cum reuşim noi singuri-singurei să ne facem rău cu acest aşa-zis drum. E greu să ne închipuim ce gândeşte despre noi orice străin care, încrezându-se în adevărul hărţilor, o apucă pe acolo şi se pomeneşte obligat să înfrunte coşmarul acestui drum? N-are dreptate el să blesteme clipa când a decis să străbată aceste ţinuturi, şi să ne afurisească pe noi, locuitorii lor, şi să pună la îndoială apartenenţa noastră la lumea civilizată? Sigur că are. Şi atunci, de ce suntem atât de nepăsători şi nu întreprindem nimic, de ce încremenim halucinant, captivi în eşec şi non-acţiune? E dificil să găsim un răspuns şi nici nu cred că există un răspuns.

Dacă lărgim cadrul, observăm că nici alte variante rutiere viabile de ieşit din ţară sau de intrat în ţară, prin sud, nu avem: celălalt drum european important, prin Deva, Sibiu, Râmnicu Vâlcea, este şi foarte aglomerat, şi cu porţiuni în lucru, şi cu treceri prin mari oraşe care-ţi consumă timp şi nervi; iar ruta prin Petroşani, Târgu Jiu are şi ea neajunsuri considerabile. Ai într-adevăr nevoie de curaj, de o voinţă de fier şi de vocaţie de cascador ca să pleci din ţară sau să te întorci aici. Aşa încât sintagma din titlu, ţara-capcană, un spaţiu din care nu poţi scăpa, nu se adevereşte a fi exagerată.

Şi tot prin extinderea sistemului de referinţă, obţinem o perspectivă care pune lucrurile în adevărata lor lumină, din păcate, defavorabilă nouă. Ce vreau să spun? Despre Serbia aveam ideea preconcepută că trebuie ocolită. Îmi ziceam: dacă aici, la noi, ţară membră NATO şi UE, după aproape douăzeci de ani de relativă linişte şi normalitate e atât de rău, în Serbia, cu o istorie atât de zbuciumată, în Serbia, o ţară care a pierdut repetat teritorii, care a fost devastată de războaie succesive şi de bombardamente, înseamnă că e jale. Ei bine, nu: greşeam, greşeam transferând „modelul” românesc şi în ţara vecină. Acolo drumurile se modernizează, sunt autostrăzi îngrijite, se construieşte mult, au apărut parcă peste noapte parcări supraetajate, iar într-o seară de vară Belgradul, revenit la viaţă, arată minunat.

...Ştiu: am mai scris despre drumul acesta bolnav, care nu ne leagă, ci ne rupe brutal de continent. Cu exasperare şi dezolare observ că anii se scurg alene, dar subiectul nu-şi pierde actualitatea. Ştiu, desigur, şi că subiectul nu este propriu unei reviste literare, dar mi-l asum, el mi se pare că devine literatură, capătă valoare simbolică şi e pe cale să ne rezume, în mod nefericit, pe noi ca popor, cu tarele noastre. Drept care voi continua să semnalez anomalia acestui drum, întrebându-mă dacă nu cumva această anomalie a drumului este consecinţa, este proiecţia unor anomalii existente din firea noastră, voi continua chiar dacă vorbesc în deşert.