Când enumăr spaţiile în care mă regăsesc, spaţiile fără de care sunt de neînţeles, aş aminti mai întâi, desigur, orăşelul natal, Calafatul. Iar de acolo mi-e greu să aleg ceva anume, căci totul se păstrează în memoria mea neştirbit, expresiv. M-aş opri totuşi la un bulevard cu farmec interbelic având pe mijloc o alee de promenadă cu bănci de lemn şi castani impozanţi. Bulevardul continuă cu o stradă pietonală care-mi dădea fiori în copilărie, părându-mi-se cu deosebire misterioasă: i se spunea „Tunelul”, era dreaptă, în pantă, tăia în două o colină şi era cotropită de vegetaţie. (Deasupra „Tunelului”, în dreapta cum veneai din centru, se afla cea mai mare înălţime a localităţii, de unde aveai o splendidă panoramă asupra fluviului şi unde stăteau aţipite cele două tunuri care aduceau aminte de Războiul pentru Independenţă...). La capătul „Tunelului” te întâmpinau fluviul şi parcurile întinzându-se pe malul său cu arbori seculari, cu o mulţime de plante ce răspândeau miresme mediteraneene (sau, cel puţin, aşa ne plăcea nouă să ne închipuim că miroase aerul de Mediterana...). În fine, grădina de vară „Debarcader” sfârşea blând în plaja de la Dunăre, surprinzător de bine amenajată. Astăzi locurile nu mai arată la fel şi, din păcate, schimbarea e în rău: bulevardul cu magnifica sa alee străjuită de castani a fost stricat,
s-au tăiat copacii ca să facă loc kitschului de modă nouă, unor aşa-zise fântâni arteziene, în fapt nişte hârdaie de un maxim prost gust. Iar plaja arată şi ea jalnic: nici pomeneală de nisip îngrijit, de cabine, de ronduri cu flori, de bărci pentru închiriat şi duşuri în stare de funcţionare, precum odinioară, în anii deseori huliţi, ‘60.

Cu vremea, locurile de care mă simţeam legat s-au înmulţit: câteva străduţe din Sinaia, mânăstirile din Bucovina, dar şi cele apropiate, din nordul Olteniei, ţărmul Mării Negre într-un loc anume, poezia elegiacă a clădirilor din Băile Herculane ce-şi dau duhul sub ochii noştri, o căsuţă cu acoperiş de şindrilă, în munţi, pe firul unei ape cristaline, o căsuţă la propriu îngropată în iarba proaspătă, şi altele, şi altele.

După 1989, cu totul neaşteptat pentru mintea mea care fusese silită
să-şi croiască un proiect nu de viaţă ci de supravieţuire, de existenţă închisă, am putut călători. Ceea ce a însemnat un dar pe cât de nesperat pe atât de preţuit, un dar pe care l-am primit şi de care m-am bucurat pe de-a-ntregul. Mărturisesc, am devenit mai mult decât un pasionat de călătorii, am ajuns un dependent de călătorii, un vicios al călătoriilor. Pas cu pas, mi-am apropriat zone străine care mi s-au lipit de suflet, fac parte acum din ceea ce aş numi eu însumi. O plajă pustie din nordul Greciei, de la Stagira sau, aproape, piaţa din Salonic. Ori piaţa din Barcelona şi, tot acolo, casele lui Gaudi. Florenţa, noaptea. Malul Vltavei la Praga, al Dunării la Ulm, la Budapesta, dar şi la Vidin. Un târg din Banatul Sârbesc, Vârşeţul. Căderea apei la Niagara. Parfumeriile din Grassse. Perfecţiunea urbană incredibilă pentru un estic din Montreux, din Viena sau din Monte-Carlo. New York-ul privit de sus, de pe Empire State Building şi Toronto aşa cum ni se dezvăluie din turnul faimos al oraşului. Podurile de pe Sena, cele de pe Tibru şi de pe Tamisa. Orăşelele de lângă frontieră Mako şi Gyula. Catedralele Cracoviei şi ale Romei. Căldura umedă, irespirabilă de pe străzile din Hong Kong. Străduţele din Cartierul Latin. Locuinţa lui C. din sudul Germaniei, a lui T. din preajma Montrealului ori apartamentul cu pereţi de sticlă din centrul Parisului. Casele parcă desenate de o mână perfectă din Slovenia sau din Tirol. O, şi constat că lista locurilor personale are încă destule pagini...

Ŕ propos de Tirol: mi s-a întâmplat de curând să-mi exprim (într-un cerc de apropiaţi, cu voce tare, fără reţineri...) entuziasmul faţă de felul cum arată micile localităţi austriece din regiunea Salzburg-Innsbruck.
M-a mirat foarte tare replica cu care mi s-a răspuns, o replică ce aminteşte, din nefericire, de ceea ce se învăţa pe vremuri la şcoala de partid: De aceea au austriecii casele atât de frumoase şi noi nu le avem fiindcă în vreme ce ei le construiau noi ţineam piept turcilor şi altor năvălitori. Replica, accentuez, m-a lăsat mut, cu atât mai mult cu cât venea de la o persoană tânără. Eu unul nu cred că a fi patriot înseamnă să nu vezi şi să nu lauzi izbânzile altora şi, în schimb, să închizi ochii la toate lucrurile nătânge din ograda ta. A fi patriot înseamnă doar a te strădui să-ţi faci bine treaba acolo unde eşti pus. Atât, în rest ai tot dreptul, ba ai chiar datoria să te entuziasmezi de frumos oriunde l-ai descoperi. Să te entuziasmezi de el şi, dacă eşti în stare, să-l transformi în ceva al tău.