Oficial venea moş gerilă, asta ne învăţau la grădiniţă, la şcoală, dar în fapt venea şi moş crăciun. Tăcut, discret, venea. Eu pe el îl aşteptam. Părinţii mei mă-ncurajau să-l aştept pe el. Iar el îşi lăsa darurile sub pom. Pomul era, aşadar, foarte important, nu putea să lipsească. Însă la noi în orăşel, în acel an, nu s-au găsit brazi de vânzare. Sufeream amarnic că n-o să am brad, plângeam în hohote. Mama l-a rugat pe tata să rezolve într-un fel această copleşitoare problemă. Iar lui i-a venit o idee salvatoare, să-l caute pe un prieten de-al său, director la liceul agricol.

Drept care tata m-a luat de mână şi ne-am dus la el. Avea biroul într-un palat. Iar în curtea palatului (în fapt, nu curte, ci un parc cu alei, seră, fântână arteziană...) creşteau doi arbori care rămâneau verzi şi în timpul iernii (semănau cu brazii fără a fi chiar brazi). Ideea tatei era să-l înduplece pe director să taie o creangă din copac şi aceasta să joace pentru mine rolul de pom de crăciun şi astfel să-mi ia suferinţa cu mâna.

...Directorul avea biroul într-un palat?! Chiar aşa: acolo funcţiona şcoala de tractorişti (şcoala agricolă?), într-un palat. Intrarea era monumentală, străjuită de doi lei sculptaţi în piatră. Am urcat câteva trepte. Tata a apăsat pe clanţa unei uşi imense, grele, din fier forjat şi din sticlă, abia a deschis-o.

M-am pomenit iar în faţa unei scări de piatră lucitoare („E marmură”, mi-a explicat tata...). Am păşit pe ea. De-o parte şi de alta, pereţii erau acoperiţi cu oglinzi, care îţi arătau trupul înmiit. („Sunt oglinzi veneţiene”, a continuat tata iniţierea, văzând cât de impresionat eram.)

Într-adevăr, palatul acela era de o frumuseţe care-mi tăia respiraţia, aproape şi uitasem de ce venisem acolo, toată atenţia îmi era atrasă acum de această construcţie, trecându-i pragul parcă intrasem într-o poveste. Cum de altădată se făureau asemenea minuni şi cum de astăzi se fac case atât de mici şi de urâte? Nu înţelegeam.

Directorul ne-a întâmpinat hâtru. Râdea şi i se vedeau dinţii de aur când râdea. Spinoasa noastră problemă, creanga de conifer, a rezolvat-o cât ai bate din palme. Pe urmă a stat la taclale cu tata. Nu tot ce povestea era de râs, dar el râdea tot timpul, părând că nimic nu-l atingea. De exemplu, i-a spus tatei că „ăia de sus” (n-am priceput imediat despre cine vorbea...) erau foarte deranjaţi de orice amintea de „marea moşierime”, „se-nfuriau, nu glumă” şi dăduseră ordin să se scoată din palat tot parchetul din lemn de cireş şi de tec (ce lemn mai e şi ăsta, nu mai auzisem vreodată de aşa ceva?!...) şi să fie înlocuit cu duşumea frecată cu motorină. Scoseseră şi clanţele adevărate, „feronerie adusă din Italia” şi puseseră în loc „clanţe de-astea muncitoreşti”. Când a rostit cuvântul „muncitoreşti”, directorul a izbucnit iar în râs şi m-am mirat ce găsea el de râs în istoria asta.

Şi a mai râs o dată total aiurea în cursul acelei vizite. Atunci râsul său chiar m-a durut, mi-a scrijelit sufletul pe viaţă. În biroul său, directorul avea o vitrină de sticlă în care străluceau tot felul de fructe: mere, pere, dar şi caise, gutui ori prune. Arătau grozav şi îmi închipuiam că trebuie să fie şi grozav de gustoase. Priveam cu coada ochiului spre ele şi-mi lăsa gura apă. Directorul şi-a dat seama, a deschis vitrina şi mi-a oferit un măr roşu, apoi nu mi-a mai acordat nicio atenţie, s-a apucat iar de discuţii cu tata. De fapt, doar se prefăcea că nu e atent la mine, în realitate mă urmărea să vadă ce fac. Eu am rezistat o vreme şi apoi naiv am muşcat cu poftă din mărul paradisiac. Era să-mi rup dinţii. Directorul a izbucnit în râs, asta aşteptase, îşi bătuse joc de mine, mărul era de ghips, arareori
m-am simţit atât de umilit. De atunci nu mai am strop de încredere în oamenii care râd tot timpul şi care, atunci când râd, îşi dezvăluie dinţii de aur (deşi dinţi de aur avea şi olimpia, iar pe ea o simpatizam...).