Din nefericire, astăzi - în anul de graţie sau de dizgraţie 2009, an al Domnului sau al stăpânului de jos, nu ştiu - când închid ochii, nu mai sunt în stare să rezum patria, ca altădată, prin această imagine lent derulată într-o lumină nepieritoare, subţire: siluetele părinţilor mei pe străduţele calafatului. Închideam ochii, îi zăream pe bulevardul cu farmec interbelic numit atunci, circumstanţial, v. i. lenin, păşeau pe neasemuita alee de promenadă din mijloc, cu bănci de lemn şi castani impozanţi; apoi mergeau pe caldarâmul „tunelului”, strada pietonală ce-mi dădea fiori în copilărie, părându-mi-se cu deosebire misterioasă: dreaptă, în pantă, tăia în două o colină şi era cotropită de vegetaţie. În fine, siluetele tăcute se opreau lângă fluviu şi în parcurile de pe mal, cu arbori seculari, cu o mulţime de plante ce răspândeau miresme mediteraneene (sau, cel puţin, aşa ne plăcea nouă, localnicilor, să ne închipuim că miroase aerul de mediterana...). Astfel îi vedeam ţinând eu ochii închişi şi-mi era bine şi prin siluetele lor în lumină îmi reprezentam patria.

Astăzi m-am defectat, când închid ochii am ajuns să văd ţara sub forma acelui drum blestemat care leagă (de fapt, rupe brutal!) herculane de timişoara, românia de europa. Drum de coşmar, drum bolnav: atât de stricat că s-ar cuveni pe loc să fie închis şi reparat, dar el este în starea asta de ani şi ani şi nimic nu se schimbă; se lucrează la el de ani şi ani şi nu se mai termină. Drum gata să se destrame, suferind parcă fatidic de sindromul meşterului manole, al deszidirii. Faptul acesta îl găsesc inacceptabil, de neînţeles, depăşind orice închipuire: felul cum ne împăcăm cu anormalitatea mizeriei, lipsa noastră de reacţie, neputinţa noastră funciară de a ne revolta şi de a îndrepta lucrurile, delăsarea noastră, atracţia noastră irepresibilă pentru improvizaţie şi precaritate. De ce nu ducem la capăt ce am început, de ce suntem atât de nepăsători la murdărie şi la lucrul prost făcut, de ce încremenim halucinant în eşec şi non-acţiune?

Nu mă recunosc în regula-neregula după care ne e dat aici să trăim, mă simt minoritar. Împreună cu cei asemenea mie, din ce în ce mai puţini, suntem împinşi într-o margine, trăim, dacă mai trăim, ne exprimăm, dacă ne mai exprimăm, cumva pe dinăuntru, oricum, în afara cadrului.

Centrul îl ocupă alţii. Total diferiţi de noi. Mutanţi. Poartă la gât lanţuri grele de aur, au burtă, înşeală şi fură, ascultă manele. Bogăţia lor e întrecută doar de grosolănia lor. Ei tropăie, ne iau aerul, îl respiră pe tot, ei se dilată bizar-desmăţat, ei umplu spaţiul până la refuz, suntem expulzaţi/izgoniţi dincolo, la propriu trecem prin pielea acestei lumi, doar acolo, în gol, mai este de sperat să ne aflăm casa.