Ajunsesem la craiova, la tanti marioara. Cum am povestit deja, oraşul acesta mă năucise din prima clipă, seara, cu luminile sale, cu mirosurile sale puternice, de neuitat, cu muzica sa (glasuri omeneşti amestecate cu claxonul maşinilor, cu acea respiraţie vie-sacadată a motoarelor...). Sosit din târguşorul meu aţipit, craiova de atunci se adeverea un spectacol nesfârşit, ca parisul sau new yorkul, mai târziu.
Mogâldeaţă în vârstă doar de vreo cinci ani, totuşi eram atât de tulburat de ce vedeam că în prima noapte acolo m-am frământat, m-am perpelit şi nu prea am închis ochii.
A doua zi dimineaţa m-a luat un unchi (nu-i mai ştiu numele, mă încurcam între atâtea rude, nu înţelegeam încă legăturile de sânge dintre ele, cred că era fratele mamei mamei mele, purta mustaţă, era tacticos, mi se părea bătrân, fără vârstă...). El s-a oferit să mă plimbe prin centrul craiovei. M-am lăsat în seama lui, n-am fost atent la traseu. Îmi amintesc doar că el mă ducea de mână, păşeam amândoi pe o stradă pietonală (strada unirii?...) şi deodată m-am pomenit în faţa unui magazin de jucării. Mi s-a tăiat respiraţia: vitrina gemea de lucruri minunate, pe care mi le-aş fi dorit. Dar mai cu seamă, trona în mijloc un urs uriaş, din pluş, cu ochi de sticlă, care părea însufleţit şi care se învârtea pe un fel de podium, ce imita un teren accidentat, cu iarbă şi pietre. Vai, ce jucărie, era cel mai frumos urs din lume, nu mai izbuteam să-mi dezlipesc ochii de pe el.
Cu unchiul meu cel tacticos am făcut calea întoarsă, dar ceva nu era în regulă cu mine: cred că doar trupul meu firav păşea alături de el, inima îmi rămăsese acolo, la magazinul de jucării.
Şi chiar în după-amiaza acelei zile s-a adeverit că acesta era adevărul. Tanti marioara şi mama m-au trimis jos, în english-park, împreună cu o fetiţă din vecini (şi ei i-am uitat numele...), să mă joc. Acolo ea şi-a găsit prietenii şi de mine nu i-a mai păsat: ei se jucau veseli, iar pe mine nu mă băgau în seamă. Asta se întâmplă des cu copiii, îi înţeleg pe aceia, eram un străin pentru ei, veneam şi dintr-o localitate prăpădită de care mai mult ca sigur n-auziseră niciodată, nu prezentam niciun interes pentru ei. Ignorat, m-am retras pe o bancă şi, necăjit că prezenţa mea acolo nu contează, am plecat tiptil, un gând îmi încolţise în minte: să mai văd o dată ursul extraordinar, să merg de unul singur să-l caut!...
Mi-am stors minţile să-mi aduc aminte pe unde o luasem dimineaţa, împreună cu unchiul. M-am apropiat de o clădire imensă (Prefectura de astăzi?...), am ajuns la un capăt al său, am privit după colţ: pe aici?, nu, parcă nu pe aici. Am pornit în direcţia opusă. Acum, dacă reconstitui drumul, e vorba de două-trei sute de metri, dar atunci, ce aventură era totul, distanţele îmi apăreau imense, totul era aventuros şi riscant, ca un mers pe sârmă, deasupra prăpastiei, mă simţeam ca un fel de marco polo, cristofor columb sau ca un astronaut care păşeşte pe lună.
Cert este că am găsit magazinul visat. Mi-am lipit faţa de geamul vitrinei şi am privit extaziat dragul de urs, nu mă mai săturam privindu-l. Pe urmă m-am îndepărtat şi m-am uitat la el sorbindu-l, din diverse unghiuri. M-am aşezat pe bordură şi l-am privit şi de acolo şi iar am venit aproape şi mi-am lipit faţa de vitrină. Habar n-am cât am stat în locul ăla fermecat, am uitat de mine.
Într-un târziu, m-am înapoiat binişor acasă la mătuşa mea. Drumul de întoarcere a fost floare la ureche, acum îl înregistrasem în minte.
Între timp, mama, tanti marioara, unchiul cel tacticos, alte rubedenii se dădeau de ceasul morţii: Doamne, ce s-a întâmplat cu copilul, a dispărut copilul, s-a pierdut, l-or fi furat ţiganii!...
Când m-au zărit viu şi nevătămat, intrând pe uşă cu mină liniştită, şi-au făcut semnul crucii. Mama plângea, m-a luat în braţe şi m-a strâns la piept, a început să mă sărute. Unde-ai fost?
Le-am povestit: M-am dus să mai văd o dată ursul. Şi-au făcut iarăşi semnul crucii. S-au mai liniştit şi au început să mă mustre: Tu ştii ce puteai să păţeşti? Să nu mai faci asta niciodată!...
Mărturisesc că nu prea i-am ascultat. De atunci, mi s-a întâmplat de multe ori în viaţă să mă rătăcesc pornind în direcţii necunoscute şi periculoase, fascinat de cine ştie cine, de cine ştie ce. În atâtea rânduri aş fi putut s-o păţesc, să-mi rup gâtul. Până acum însă, de fiecare dată, am găsit calea de întoarcere. Exact ca atunci, la început.
Întorc spatele acestui sistem
Pe cine sau pe ce să mă bizui în
această viaţă? mă-ntreb şi eu cum e firesc să se-ntrebe orice muritor de rând (adică, orice ins rânduit la moarte). Pe câţiva oameni? Da, spre norocul meu, am avut parte de asemenea oameni, atât de preţioşi, pe unii i-am amintit chiar în aceste însemnări. Pe câteva sentimente, emoţii, stări, amintiri? Sunt ele o unitate de măsură? Dacă da, atunci iarăşi mi-a surâs şansa, sentimentele nu mi-au ocolit inima.
O, ea, inima mea, a urcat munţii cei înalţi. Şi când s-a aflat în vârf a strigat Nimeni nu mai e ca mine: s-a-nfumurat, prea tare s-a-nfumurat şi de aceea uşor s-a prăbuşit, s-a trezit în colb, a nimănui.
Aşa încât, atâta lucru am priceput şi eu: din păcate, pre limba omenească e la îndemână să pierzi, să pierzi totul, să te pierzi chiar şi pe tine însuţi, trufia şi zădărnicia par principalele noastre ştiinţe. Ştiinţe din care nu învăţăm nimic, greşeli pe care le repetăm întruna şi nu ne devin niciodată învăţătură de minte.
De aceea nu mai am pic de încredere în această ordine, în această scară a lucrurilor. Cum nu mai pun niciun temei nici pe acest sistem. Şi îi întorc spatele, întorc spatele oricărui sistem social, toate sunt întocmite rău, toate sunt făcute să te doboare, nu există instituţie, nu există forţă publică, nu există regulă colectivă, nu există ideologie care să te slujească cu adevărat (cred că ideea asta am întâlnit-o la un poet...), toate îţi storc fiinţa aşa cum ar stoarce o lămâie, de nu cumva toate înalţă un grilaj în jurul minţii tale în care te-ar vrea închis.
Aşa că refuz formula asta de existenţă ce-mi este vârâtă pe gât cu de-a sila, îmi iau câmpii, mă duc unde văd cu ochii. Ştiu un loc unde miroase a liliac şi a fân cosit, unde se mai aud mierlele dimineaţa şi greierii seara şi unde curge şoptit o apă. De singurătate şi linişte, acolo ar putea să-ţi izvorască în minte gândul cel limpede, ca un râu de munte, gândul care să-ţi dea tărie şi sens, gândul despre desăvârşirea întrupată, vie:
Dumnezeu este aici, păşim prin el ca printr-un aer care vindecă rănile. Trebuie doar să-l presimţim, să-l întrezărim, să-l recunoaştem. Trebuie să ne deprindem cu el, ca să-i cerem tămăduirea şi el să ne-o dăruiască.
Tata
N-am intrat niciodată într-o sală de
tribunal să-l urmăresc pe tata pledând. De ce? Mi-am pus adeseori întrebarea aceasta, dar totdeauna m-am ferit să răspund, probabil fiindcă bănuiam că răspunsul s-ar putea să nu-mi convină... Odată şi odată trebuie totuşi să trec pragul, adică să mărturisesc ce gând mă încerca: Cred că nu mă duceam la procesele sale de teamă să nu fiu dezamăgit. Dar cum de ajunsese tata să-mi stârnească mie aceste temeri?
Din prima copilărie îmi amintesc despre el o poveste pe care chiar el mi-o repeta des: cum plecase de la ţară, cum terminase liceul întreţinându-se singur, dând meditaţii, cum urmase şi facultatea de drept la fel, tot fără niciun sprijin financiar, prin strădania, prin puterile lui, cum, student strălucit (examenele erau cu bile, albe, roşii şi negre, parcă...), el îşi impresionase profesorii, nişte somităţi... Învăţasem pe de rost toată istoria asta, pe care el mi-o depăna ca să-mi servească drept pildă, ziceam da, da, însă în sinea mea de copil fără minte nu eram prea convins că aşa stau lucrurile: dacă fusese atât de valoros, judecam eu, cum de nimerise tocmai în capătul ăsta de ţară, şi de ce trăiam atât de strâmtorat, şi de ce atâţia neisprăviţi i-o luau înainte şi-l umileau? Sigur nu aveam minte: treceam în contul lui înfrângerile care ţineau de vremuri, de istorie, de sistemul politic...
Când se întorcea de la şedinţele lunare ce aveau loc la baroul avocaţilor de la craiova, tata venea târziu, cu trenul de zece jumate seara şi eu nu mă culcam niciodată, îl aşteptam, era un ritual, îmi aducea de fiecare dată câte un dar, ciocolată cu lapte piticul sau cărţi de poveşti cu magnifice desene-n culori. Pentru asta îl iubeam, asta îl creştea în ochii mei cu mult mai mult decât relatările lui moralizatoare despre râvna şcolară...
Îmi mai plăcea de tata şi fiindcă ştia să înoate şi m-a învăţat şi pe mine, încă de mic, să înot în fluviul dunărea. Îmi mai plăcea şi fiindcă îi erau dragi cărţile, cumpăra foarte multe cărţi şi se iscălea pe ele, av. i. chifu, cu un scris caligrafic, care mă fascina.
Şi atunci, cum s-a înfiripat în mine acel vag, nemărturisit sentiment de dezamăgire? Încet-încet, din senin, din mai nimic.
Poate fiindcă avea obiceiul să întârzie, seara, cu prietenii la un pahar, în grădina debarcader vara şi în restaurantul carpaţi iarna, unde cânta un viorist care, pe vremuri, fusese angajat în localuri din viena imperială. Uneori mă căra şi pe mine după el acolo şi mă plictiseam amarnic, nu pricepeam ce plăcere găseşte el să stea acolo şi să bea berea aia amăruie din halba de sticlă pe marginile căreia presăra un strat subţire de sare. (Copil fără minte mă dovedeam, căci excesele lui erau nevinovate şi eu îl priveam cu atâta asprime: astăzi eu sunt înzecit mai petrecăreţ şi mai boem decât el!...)
Poate şi fiindcă, la începutul adolescenţei, mi-am dat seama brusc că tatăl meu nu e cum îmi închipuiam, cel-mai-înalt-cel-mai-brav-om-din-lume, ci un bărbat mic de stat şi cam gras şi cu destule slăbiciuni. (Iarăşi copil fără minte: eu crescusem înalt, mai înalt decât el şi asta mă făcea să mă consider diferit, dintr-un aluat mai bun: eu am să zbor acolo unde el abia merge bâjbâind, socoteam eu prosteşte. Da de unde: neputinţele mele astăzi le întrec înzecit pe-ale sale!...)
Însă îl iubeam, îl iubeam pe tata. Atâta doar că într-un fel aparte: nu voiam să semăn cu el. Simţind astfel, nu desluşeam de fapt o lecţie simplă: că, în realitate, eu nu sunt decât o reluare a sa. O reluare cu mici variaţiuni. Abia când a murit (a murit cu zile, dintr-o culpă medicală...), am avut inima sfâşiată. Mi-a fost limpede atunci, ca şi la moartea mamei, că nu am nicio scăpare: el s-a dus, am pierdut legătura cu el. Cu alte cuvinte, odată cu dispariţia lui, o parte importantă din mine a pierit, era începutul sfârşitului, sfârşitul e inevitabil, e ceva care mă priveşte direct...
Emoţii
Nu ştiu dacă pot fi numit un spe-
cialist în emoţii, dar sigur, de-a lungul vremii, am exersat emoţii, îndelung, migălos. Îmi place să le surprind şi să le descriu cum se nasc în inimă şi se înalţă din ea ca aburul din pământul negru şi rece sub bătaia razelor soarelui. Sau cum provoacă ele acolo, în adânc, seisme şi zidirea lăuntrică se zguduie şi se năruie sub mişcarea tectonică. Aşa cum unii colecţionează timbre sau ceasuri, eu sunt colecţionar de emoţii şi mă mândresc cu asta, mă consider foarte bogat cu ele.
De pildă, n-am să uit ziua când, ajuns la o recunoaştere a priceperii mele ca patinator, am fost ales să fiu, cu patinele mele, cârmaciul bobului care, iarna (pe strada principală v. i. lenin, dreaptă, în pantă, transformată în pârtie...), pornea dintr-un capăt al orăşelului, de la căsuţa albă, şi sfârşea în capătul celălalt, spre port. Inima îmi bătea să-mi sară din piept şi mă simţeam foarte firav, era bucurie dar amestecată şi cu îngrijorare, cu temere, am să fiu eu în stare să ţin în spate ca o cămilă o asemenea sarcină nemaiavută?
Şi, tot legat de patine: Aveam o pereche de ghete nou-nouţe din piele roşcată şi parcă mă uitase Dumnezeu pe pârtie, nu mă înduram să intru în casă şi spre seară, la o tură târzie pe patine, am călcat greşit, însă nu mi-am rupt piciorul, ci mi-am stricat frumuseţea de ghete; talpa uneia dintre ele, în care erau înfipte ghearele patinelor bine strânse cu cheia, s-a desprins! Ah, mi se rupea sufletul. Îmi ziceam că mai degrabă mă loveam eu, decât să se strice ghetele; neputinţă, necaz, supărare pe mine însumi, ce urgie îmi trecea prin inimă!: ai mei plătiseră o sumedenie de bani pe încălţările alea, când pe ei nu-i dădeau banii afară din casă, iar eu nu fusesem atent şi le distrusesem de la prima purtare.
Sau alt moment de neuitat: în 1990, împreună cu nişte colegi, am călătorit pentru prima oară la paris. Până ne-am instalat la hotelul ieftin şi jalnic (nu conta absolut deloc faptul că era ca vai de mama lui...), s-a făcut seară. Era toamnă, ploua. Am pornit prin oraş. Nici că ploua nu conta, nu simţeam ploaia. Pe bulevardul sevastopol, aproape de beaubourg, am întâlnit un ins care, dintr-o maşinărie micuţă, cu cabină, cu nişte perii circulare şi cu furtunuri groase, curăţa strada şi o spăla cu şampon, deşi ploua. Am fost impresionat, nu mai văzusem până atunci aşa ceva...
Îmi venea să îngenunchez şi să sărut pietrele pavajului, să îmbrăţişez pomii şi stâlpii de iluminat. Am bătut bulevardele, champs elysees, podurile de pe sena, am privit ameţit turnul eiffel chiar de sub el, m-am lăsat biciuit de luminile îmbătătoare ale oraşului până în zori. Atunci m-am simţit liber, în sfârşit şi pe deplin liber, am simţit cum mă izbeşte în piept libertatea, aşa cum te loveşte, la mare, valul şi te doboară, scăpasem din strânsoare, din carceră, simţeam că tot ce fusese rău trecuse, viaţa mi s-a părut deodată indestructibil-indescriptibil de frumoasă, un fluviu în care merită să înoţi până la capăt.
Sau altădată: împreună cu un grup de prieteni am poposit în siofok, un mic orăşel de pe malul balatonului. Din întâmplare nimerisem acolo sau eu, pe nesimţite, parcă de la sine, cum mi-e felul, îi condusesem acolo?...
Şoferul a oprit maşina chiar pe o străduţă romantică dinspre lac, străjuită de tei încărcaţi de floare. Când am coborât am recunoscut strada şi am zărit casa unde în urmă cu câţiva ani trăisem o mare iubire, acum pierdută. Tovarăşii mei de drum formau un grup profan, vesel, fără memoria locului, iar eu eram atât de diferit de ei: peste mine năvăleau imaginile de odinioară. Am simţit că îmi smulge cineva inima din piept, că îmi ia tot aerul de respirat. Şi inima mea s-a făcut ţăndări, tot m-am făcut ţăndări. Simulam că particip şi eu la glumele lor nevinovate, că sunt întreg şi am poftă de o bere ca şi ei, dar cineva ar fi trebuit să mă adune cu făraşul de pe jos. De fapt, acolo s-a ales praful şi pulberea de mine, n-am rezistat să văd a doua oară, astfel, singur, fără ea, locul acela aurifer.
O călătorie recentă la Calafat
De curând am fost la Calafat, pe
urmele mele. Ce speram, să mă regăsesc? Mărturisesc că da.
Cum am ajuns, m-am grăbit spre casa unde mi-am petrecut copilăria. Am cerut voie proprietarului (altcineva, cu totul altcineva decât ştiam eu...), să mă lase să intru puţin în curte. Omul o fi crezut că sunt vreun comis-voiajor, am să-i ofer ceva spre cumpărare sau poate sunt interesat să-mi vândă casa sau poate sunt doar un nebun, e plină lumea de nebuni: s-a cam codit, m-a privit pe sub sprâncene cu neîncredere. Până la urmă s-a înduplecat, l-o fi convins zâmbetul meu blând, inofensiv.
Acolo unde fusese casa noastră, casa aceea despre care am scris aici (când bătea vântul mai tare aveam sentimentul că doboară pereţii firavi...), acum era o grădină, fuseseră plantate răsaduri de roşii. Oamenii îşi ridicaseră o locuinţă nouă, solidă în altă parte a curţii. M-am plimbat pierdut printre vrejurile de roşii: din sufragerie unde mama îşi dădea cu lavandă, cu pudră şi ruj în faţa oglinzii mari, când se pregătea să iasă în oraş cu doamna pârvulescu şi până în dormitorul părinţilor, apoi am păşit până în camera noastră, a băieţilor, încăpere care în ultimii ani, de când cristi devenise student şi se dusese la timişoara, rămânea peste iarnă neîncălzită. Roşiile erau mari, pârguite, miroaseau plăcut-pătrunzător. Ce le cocea? Amintirea noastră, sufletele noastre consumate în spaţiul acela şi depuse acolo, intrate în pâmânt ca un zăcământ incomparabil? Poate că da, mi-ar plăcea să cred.
Am plecat ameţit din strada a. i. cuza nr. 49 (e prima mea adresă de pe buletin, multă vreme după ce părăsisem oraşelul domiciliul meu încă mai figura acolo...). Tocmai cădea seara. Şi-n umbrele pe care lumina împuţinată le lăsa în aerul aşezării mi-am încordat privirea căutând să desluşesc silueta tatălui meu întorcându-se acasă sau pe a mamei care intră într-o prăvălie. N-am izbutit să-i văd, mi-a fost peste puteri: mai erau acolo oare, întipăriţi vag în aerul de calafat? Eu nădăjduiam că da, însă nu i-am văzut. M-am dus prin toate locurile care-mi aminteau de ei, zadarnic, nu i-am zărit. Cum nu i-am zărit nici pe atâţia apropiaţi, copii sau oameni mari.
M-am umilit atunci, m-am întors spre cel înaripat, care e invizibil, dar care, sunt sigur, se află mereu în spatele meu şi mă păzeşte, m-am rugat să mi-i întoarcă el, cu puterile lui ciudate, pentru o secundă măcar, să-i mai văd. El m-a scos şi din alte situaţii fără ieşire, el a mai făcut şi alte minuni pentru mine, poate şi acum îmi va întări privirea şi am să-i zăresc, trecând vii.
Nu, nu, am simţit că a ridicat din umeri a neputinţă şi i-am citit gândurile: O, cum de nu pricep?!, calafatul acesta la vedere e diferit, i s-a schimat configuraţia, clima şi geografia, el n-are nicio legătură cu lumea mea. Lumea aceea este scufundată în memoria mea, e interioară, e pierdută, fără biata mea aducere-aminte ea nici nu există.
M-am urcat în maşina cu care sosisem şi am pornit val-vârtej din acest orăşel străin-indescifrabil, nu înafară se cade să caut, ci doar înăuntru. Un gând nu-mi dădea pace, de fapt o imagine pe care, parcă, mi-o amintesc dintr-un film, de nu cumva am mai potrivit-o eu în minte: o pungă de plastic e purtată de vânt şi nimereşte într-o creangă. Acolo ea va supravieţui şi mamei mele şi tatălui meu, ea ne va supravieţui tuturor, ea va supravieţui muntelui de sentimente şi de gânduri din noi, ea se va dovedi triumfătoare-nemuritoare şi noi nişte efemeride.